Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

indiferent de vârsta pe care o au, acasă, la şcoală sau în familie, copiii
indigo îi forţează într-un mod indirect pe cei de lângă ei să îşi
transforme într-un mod radical abordarea relaţiilor şi normelor sociale,
asta dacă vor „să fie bine”, pentru că, „un indigo” nu se schimbă după
ceilalţi, ci ceilalţi trebuie să se transforme astfel încât să poată avea
acces la viziunea sa. Am putea spune că prin latura lor egocentristă,
nerăbdătoare şi sceptică, tinerii indigo pun o oglindă în faţa societăţii
umane în vederea transformării acesteia.
Indiferent de locul unde se află, acasă, la şcoală, sau la serviciu, una
dintre caracteristicile tinerilor indigo este aceea că ei îşi doresc să aibă
relaţii cu cei din jur bazate pe respect şi iubire, nu pe însuşirea unor
roluri şi pe aşteptări. De aceea, acestor „noi copii” le este greu să se
integreze în sistemul social actual, unde se aşteaptă ca un copil, un
adolescent sau un tânăr să corespundă anumitor tipare
comportamentale.
Mărturii despre copiii indigo
Conform mărturiilor, se pare că o mare parte dintre „noii copii” îşi
amintesc de vieţi trecute pe care le-au trăit, uimindu-i pe părinţi cu
relatările lor. Unii dintre ei vin „treji” din punct de vedere spiritual,
vorbindu-le adulţilor despre o nouă viziune spirituală asupra
universului şi existenţei. Conştienţi de eternitatea spiritelor lor, de
unitatea creaţiei lui DUMNEZEU, ei manifestă compasiune şi empatie
faţă de tot ceea ce este viu pe această planetă.
Deşi mulţi copii indigo încă nu şi-au amintit de misiunea pe care o au
aici, totuşi, prin simpla lor prezenţă, aceştia ajută la elevarea nivelului
de conştiinţă planetar, la trecerea pământului într-o dimensiune
superioară a păcii şi a iubirii, unde războaiele şi luptele pentru putere
nu vor mai exista.
Când sunt întrebaţi despre DUMNEZEU, răspunsurile unor micuţi
indigo de patru ani sună cam aşa:
„DUMNEZEU? Nu trebuie decât să îţi asculţi inima.”
„Poţi spune: Doamne, mă auzi? Şi El îţi va vorbi. Este ca şi când ai
vorbi cu tine însăţi.”
„Nu trebuie decât să poţi auzi cuvintele din capul tău.”
„DUMNEZEU este iubire, DUMNEZEU este DUMNEZEU, desigur
că există DUMNEZEU.”
Mărturia unei profesoare care a studiat comportamentul copiilor
indigo: „Cel mai spectaculos lucru pe care l-am observat era modul în
Dezbateri
care formau grupuri, apropiindu-se unii de alţii în special în jurul unui
copil care era bolnav sau supărat. Cel mai adesea se adunau pe
perechi dar, câteodată formau grupuri, sau se aşezau în triunghi, sau
în formă de diamant. Era atât de natural pentru ei, încât atunci când
un copil avea nevoie de ceva de la copiii indigo ei doar se duceau şi
stăteau lângă el un timp, nici măcar nu vorbeau, apoi plecau.”
„Ce este violenţa, copilaşi?” o fetiţă frumoasă cu stele în ochi a
răspuns „E uşor, sunt nişte flori frumoase, violete. Le miros în fiecare
zi şi ele mă fac fericită.” (Robert P Ocker, profesor)
„Fiica mea mi-a cerut acum câteva zile nişte sirop de tuse. Când am
ezitat să îi dau, ea mi-a spus: ştii, mămico, de fapt nu medicamentul
mă ajută... adevărul este că eu cred că va avea efect, aşa că el
funcţionează”. Într-o zi, fetiţa era supărată pe tatăl ei şi i-a spus
„Trebuie să fii drăguţ cu mine! M-ai vrut, aşa că m-ai avut. Acum ai
face bine să ai grijă de mine!” (Linda Etheridge, profesoară)
Soţia mea şi cu mine îi spunem lui Nicholas care are doi ani că îl
iubim. Uneori ne spune şi el că ne iubeşte, dar cel mai des Nicholas
este de acord cu noi: „Şi eu mă iubesc”. (John O.)
„Odată, îngerii mei mi-au spus că şi stelele sunt îngeri şi că numele
lor sunt Îngeri Stelari. Steaua dorinţelor este îngerul tuturor. Îngerii
Stelari trebuie să aibă grijă de toată lumea de aici de pe Pământ –
orice s-ar întâmpla.” (Megan Shubik, opt ani)
„Când m-a vizitat Crăciunul trecut nepoţelul meu de şapte ani pe
nume Matthew, i-am oferit o şedinţă de masaj. El mi-a spus apoi că a
văzut lumini care se mişcau pe sus în camera întunecoasă. Adeseori,
vorbeşte despre dorinţa de a se întoarce înapoi la DUMNEZEU şi
despre incinerare.” (Sunny G.)
„Fiul nostru şi-a adus prietena gravidă să locuiască cu noi. Într-o
dimineaţă, cam cu şase săptămâni înainte să se nască copilul, am
observat în colţul sufrageriei un stâlp de lumină strălucitoare. Stâlpul
de lumină a continuat să apară continuu până când s-a născut copilul
şi apoi încă două luni. Între timp toţi cei din casă l-au văzut şi s-au
convins că era adevărat, deşi la început nu m-au crezut. Fetiţa mi-a
spus la un an jumate că nu îi place să doarmă şi să viseze. La trei ani
jumate mi-a mărturisit că îşi aminteşte de sângele din burtica mamei şi
că îi făcea rău, nu îi plăcea să fie acolo.” (Mary V.)
„Când Sean în vârstă de nouă ani a intrat în cabinetul meu de
homeopatie însoţit de mama sa, avea o expresie încordată, ceva de
genul „Iar o luăm de la capăt!”. Îşi uda patul în fiecare noapte şi
fusese deja la mai mulţi terapeuţi însă niciunul nu reuşise să îl ajute.
p. 149 Lohanul nr. 22, iunie 2012