Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

zile, în ianuarie 1944, s-a raportat că „redactarea definitivă” se
încheiase, rezultând volumul România şi expansiunea rusească.
Armata Română în războiul contra bolşevismului. În raport cu
obiectivele istoriografice asumate, colaboratorii Cabinetului Militar şi
ai Serviciului Istoric al MStM-ului au organizat, bineînţeles, materialul
arhivistic disponibil şi, concomitent, au pregătit conferinţe şi diverse
broşuri, ca forme ale unei valorificări … anticipate a operei finisate.
Pe parcurs, Mareşalul Antonescu a avut meritul de-a repune pe tapet –
atenţionat fiind de membrii Cabinetului Militar, în speţă de maiorul
Eugen Niculescu – problema Istoricului campaniei din 1916-1919. Pe
bună dreptate, era inacceptabil ca Istoricul campaniei în plină
desfăşurare (în Est) să devanseze în vreun fel proiectul aflat pe rol.
Concluzia nu putea fi decât una singură: Intensificarea eforturilor
pentru definitivarea volumelor restante (IV-VI) ale Istoricului
consacrate Marelui Război din 1916-1919. De unde au rezultat
iniţiativele şi deciziile reflectate şi, deopotrivă, concretizate în
documentele, mai precis:
1) Conformându-se ordinului Mareşalului Antonescu, maiorul adjutant
Eugen Niculescu, după ce s-a interesat la Serviciul Istoric al MStM, a
prezentat Conducătorului Statului două referate ale fostului şef al
Biroului Operaţii al Marelui Cartier General de odinioară (nimeni altul
decât lt. col. Ion Antonescu!) relativ la declinarea răspunderii Armatei
a II-a Române (a generalului Alexandru Averescu) de-a angaja bătălia
cu inamicul în iulie-august 1917. La 20 februarie 1942, direct pe text,
Antonescu a apreciat că „nu sunt acestea actele pe care le cer”, ele
urmând „să se găsească în arhivele mele [ale Mareşalului] sau la
[Serviciul] Istoric”.
2) Drept urmare, acelaşi Eugen Niculescu a înaintat Mareşalului
Antonescu o altă Notă ce trimitea la următoarele documente: a)
Raportul nr. 1 807 din 1 august 1917 al Armatei a II-a; b) Ordinul
confidenţial nr. 2 854 din 6 august 1917 al Marelui Cartier General,
semnat de generalul Constantin Prezan, dar întocmit de lt. col. I.
Antonescu. Mareşalul, prin rezoluţia sa, a admis că „este ceva dar nu
totul”.
3) În urma cercetărilor efectuate, la 26 februarie 1942 a rezultat Nota
maiorului adjutant Eugen Niculescu care – tot la ordinul Mareşalului –
stabilea obiectivele concrete în definitivarea Istoricului campaniei din
1916-1919 şi departajarea volumelor restante (IV-V-VI), cu
recomandarea de-a se lua măsuri „în cel mai scurt timp” pentru a se
depăşi stadiul şi ritmul existent de „încetineală atât de mare”.
4) În sfârşit, la 27 februarie 1942, Eugen Niculescu a transmis direct
Serviciului Istoric al MStM adresa Cabinetului Militar prin care
prindeau viaţă dispoziţiile Mareşalului relativ la Istoricul campaniei
din 1916-1919.
Este însă iluzoriu să admitem că, în felul acesta, problema se încheiase
cu adevărat. În baza dispoziţiilor Mareşalului Antonescu, lt. col. R.
Dumitrescu, de la Serviciul Istoric al MStM, a întocmit în perioada
următoare un amplu şi temeinic Dosar cuprinzând ordine de zi şi
referate ale Marelui Cartier General către Armata a II-a (mai –
noiembrie 1917, un document complet, care aşteaptă încă a fi cercetat
şi valorificat de istoricii militari.
În ceea ce-l priveşte pe Mareşalul Antonescu, acesta se impusese –
după cum am relevat dintru început – drept un istoric şi comentator
avizat al campaniei din 1916-1919, rezervându-i un spaţiu şi o
semnificaţie adecvată în menţionata micro-sinteză din 1919 Românii.
Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, elaborată după
consultarea (poate şi la îndemnul) neîntrecutului N. Iorga. După cum se
Istorie
ştie, ediţia a II-a, pregătită de Mareşal pentru condiţiile specifice din
1941, a amânat-o, din motive necunoscute. Va relua proiectul peste trei
ani, dar, pe coperta acelei ediţii, Mareşalul a consemnat la 20 mai
1944: „Este actuală dar NU este politic a o republica (subl. lui I. A.)”.
Fapt cu totul semnificativ, N. Iorga şi I. Antonescu s-au mai „întâlnit”
într-un rând în privinţa unei probleme fundamentale a României Mari:
prăbuşirea construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei
grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de
Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august 1944,
a avut un caracter drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940, nu avea
cum să se pronunţe asupra deciziei lui Antonescu. Avem însă
convingerea că N. Iorga, ţinând seama de scopul acţiunii în Est, nu
avea să respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele
ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a observat –
într-un adagiu – singurul introdus atunci – al microsintezei Adevărul
asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, publicată pe atunci în
româneşte (după versiunea franceză din 1922) – că partea de ţară
ocupată de URSS reprezenta „„un teritoriu de istorie naţională şi de
drept naţional” şi care, netăgăduit, urma a fi reluat la „cel dintâi
prilej favorabil”[2]. În concluzie, am putea discuta despre un proiect
eşuat? Nicidecum, mai ales că, după 1989, Românii … lui Ion
Antonescu s-au bucurat de nenumărate ediţii şi de o binemeritată
preţuire din partea specialiştilor. Însă, mai presus de orice, rămân
paginile de istorie privind destinele celor două personalităţi de
anvergură – trecute în condiţii din cele mai tragice în rândul
„oamenilor cari au fost” – Nicolae Iorga şi Ion Antonescu.
p. 31 Lohanul nr. 22, iunie 2012
***
În esenţă, oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi,
istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate,
dintre care-i reţin în prima ordine pe M. Eminescu şi N. Iorga, pe
M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu şi N. Titulescu, pe S. Mehedinţi,
Pamfil Şeicaru, Emil Cioran sau pe Mareşalul Antonescu, s-au
exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele
trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege
acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice:
Românii şi România s-au aflat
„prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”!
Această situaţie geopolitică a stat – cine mai pune la îndoială faptul? –
la temeiul atâtor dezastre din trecutul nostru, mai cum seamă în 1812,
1940, 1944 … Astfel, conchidem, că sesiunea noastră, nefiind una
aniversară, este consacrată analizei dezastrelor menţionate în
consecinţă, şi nu numai, asupra originilor, desfăşurării şi urmărilor lor,
pe termen scurt ori de durată. Revin în atenţie şi aspectele fondării
României Mari, menţinerea, consolidarea şi, apoi, prăbuşirea ei în
1940 şi 1944, după cum şi perspectivele actuale ori de mâine, dacă
acestea, realmente, mai pot/ori merită a mai fi luate în consideraţie? Să
reţinem că, indiferent de soluţiile avansate, trebuie a se avea în
vedere revenirea „acasă” a provinciilor noastre istorice!
Nu spun o noutate că, în toate aceste probleme, strălucitul nostru
polihistor N. Iorga s-a întâlnit – de fel întâmplător! – cu Ion Antonescu
… Între altele, cel dintâi, în lucrarea Adevărul asupra trecutului şi
prezentului Basarabiei, retipărită în urma notelor ultimative ale lui V.
M. Molotov din 26-27 iunie 1940, a observat după cum am constatat –
într-un adagiu de obicei ignorat – că partea României ocupată de
U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie naţională şi de drept
naţional”, care, netăgăduit, urma a fi … „reluat la cel dintâi prilej
favorabil”!