Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

La 200 de ani de la Raptul Basarabiei –
Nicolae Iorga si Ion Antonescu
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu - Iaşi
Nenumărate au fost împrejurările şi considerentele
care, în deceniile II-IV ale veacului XX, i-au apropiat pe N.
Iorga şi I. Antonescu. După cum au existat tot atâtea
condiţii şi temeiuri care, din nefericire, i-au despărţit.
C
eea ce însă a rămas, mai presus decât orice, a fost respectul
reciproc faţă de proporţiile, în afară de orice dubii, ale
personalităţilor implicate în „joc”, cum şi faţă de cele mai
multe dintre laturile activităţii lor. Dacă este adevărat că, la un
moment dat, Istoricul a intervenit pentru a bloca primirea Generalului
în Academia Română, fapt pe care acesta l-a reţinut înverşunat pe
răbojul nemulţumirilor sale, el, totuşi, ajuns Conducător al Statului
Român, solicitat de prietenul N. Miclescu, a avizat în 1941 creditele
necesare pentru continuarea activităţii de traducere şi terminarea
tipăririi în limba franceză a monumentalei Istorii a Românilor în zece
volume din 1936-1939. Trecând peste extrem de numeroase elemente
ce pot fi luate în consideraţie, vom reţine că, la 7 septembrie 1940,
savantul a publicat în cotidianul „Universul” articolul intitulat simplu
Un Minister Antonescu, în care-l evoca pe militarul de excepţie din
cursul Războiului Unităţii Naţionale din 1916-1919 şi-şi exprima
convingerea în privinţa a ceea ce trebuia să fie – şi a fost! – regimul
Generalului. Tocmai, având în vedere acest material, cel mai adesea
neglijat, îl reproducem integral:
Un Minister Antonescu
Regele a numit Preşedinte de Consiliu pe Generalul Antonescu.
Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul
Marelui Război, sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat
neînfricoşatului General Presan, apoi severul director al Şcoalei de
Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă şi onoruri, pe
acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei
organisări greşite, opunea o concepţie diametral deosebită într-un
memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca să se vadă
răspunderile, pe omul modest care, neputând atinge ţinta sa, nu s-a
gândit decât să se întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter
care n-a cunoscut mijloacele prin care se ajunge mai uşor.
Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe
care le trezeşte marea sa valoare militară.
Istorie
A încerca să se facă din el, pentru nedreptatea pe care a suferit-o,
şeful unei revoluţii în favoarea unei singure grupări politice [Mişcarea
Legionară], în momentul când se cere solidaritatea românească, e mai
mult decât o greşeală.
Generalul Antonescu nu poate primi acest rol.
Şi, după cum se ştie, Generalul Antonescu n-a primit „rolul” despre
care a făcut vorbire N. Iorga. Desigur, în prima etapă a guvernării sale
(septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu a cooperat cu legionarii.
Dar nu şi la crimele acestora, cărora, mai cu seamă la 26-28 noiembrie
1940, le-au căzut victime zeci de personalităţi, în primul rând N. Iorga
însuşi. Pentru toate cele întâmplate, care au amplificat tragedia
României după prăbuşirea graniţelor în iunie – septembrie 1940, se
poate stabili indiscutabil responsabilitatea guvernului I. Antonescu –
Horia Sima, dar nu şi una personală, a Generalului. Este adevărat că
Generalul, în ce-l priveşte, a făgăduit că avea să se preocupe de aflarea
şi pedepsirea responsabililor asasinatului. Obiective irealizabile, în
condiţiile războiului mondial; ca şi ulterior. Dar, în acelaşi timp, nu se
poate neglija că, în şedinţa din 28 noiembrie 1940 a Cabinetului, Ion
Antonescu a declarat categoric că el nu putea tolera „crimele ordinare”,
fiind decis să se „retragă”. Iar când la Preşedinţia Consiliului de
Miniştri a sosit, în dimineaţa de 28 noiembrie 1940, ştirea uciderii lui
N. Iorga, I. Antonescu – după ce în seara precedentă îl avertizase pe
Horia Sima să vegheze ca istoricului, răpit de „necunoscuţi” de la
domiciliul său din Sinaia, să nu i se întâmple ceva – a fost „foarte
impresionat şi numai răspunderea ce avea de viitorul ţării l-a
împiedicat – relatează fostul ministru N. Mareş – de a părăsi
conducerea Statului (subl. ns.)”. Din câte ştim, a fost primul
avertisment categoric dat de Antonescu în sensul că divorţul de
legionari, survenit în practică abia urma rebeliunii din 21-23 ianuarie
1941, avea cu obligativitate să se producă.
Pe de altă parte, prea puţin se cunoaşte că, în anul 1941, Ion Antonescu
a pregătit pentru tipar ediţia a II-a a micro-sintezei Românii. Originea,
trecutul, sacrificiile şi drepturile lor. Pentru cea dintâi ediţie, apărută în
1919, autorul beneficiase de concursul lui N. Iorga, fapt pe care l-a
menţionat în Postfaţa lucrării. Ediţia din 1941 beneficia, în raport cu
evenimentele petrecute în răstimp, de o nouă Prefaţă, în care autorul îşi
motiva decizia şi explica transformările (în fapt, adaosurile) operate.
Din motive lesne de înţeles, preferăm să apelăm nemijlocit la textul
inedit:
Prefaţă la a 2-a ediţie
În vremuri atât de grele pentru Ţara şi Poporul Românesc, am hotărât
retipărirea acestei lucrări care, în 1919, a constituit o sinteză a
revendicărilor noastre naţionale.
Cu toate angajamentele formale ale aliaţilor de atunci, numai parte
din aceste revendicări au fost realizate prin Tratatele de Pace care au
urmat Războiului din 1914-19.
Arbitrajul de la Wiena (sic!) 1940 a reactualizat problema, deschizând
o rană ce nu se încheiase definitiv, cu toată bogăţia şi mărimea de
jertfe care au sângerat naţiunea în Războiul pentru Întregire.
Lucrarea apare revăzută şi completată pentru a fi într-adevăr utilă
cercetătorului actual.
Un capitol special asupra Românilor de peste hotare întregeşte
lucrarea.
p. 29 Lohanul nr. 22, iunie 2012