Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

pragul anului 1500, pe timpul lui Ştefan cel Mare, care a zidit
mănăstirea1 şi târgul Huşi şi i-a dat o moşie din jur înprejur cu o rază
de 20 km”2. Satul Râşeşti a făcut parte din ocolul domnesc al târgului
Huşi3. Autorul consideră că după 1500 „s-a aşezat aici din jur, sau de
mai de departe ţărani, meseriaşi, ciobani, cum spune legenda de Vasile
Râş Ciobanul, văcari sau brănişteri de tot felul şi făcându-şi aşezări de
case, au numit locurile după numele celor întâi veniţi sau aduşi pe
moşia târgului Huşi. La 1600, satul Râşeşti era, şi Eremia Vodă
Movilă îl hărăzeşte cu alte şase sate Episcopiei de Huşi”4. Actul de
înzestrare al Episcopiei este în realitate din anii 1602-1604. Primul
stăpânitor al Hrubenilor este considerat a fi Hrubă. Autorul şi continuă
demersul istoric: „În 1811, populaţia ce era în satul Râşeşti, ne arată
zapisul Episcopiei, era de 30 răzeşi, cam 200 suflete. În acest an
locuitorii satului răzvrătindu-se şi nemulţumindu-se, s-au ridicat cu
toată pojijia lor şi s-au mutat pe moşia răzăşească Albiţa. Dar moşia
Alghiţa, fiind mică şi neavând loc nici de hrana lor, nici de a vitelor,
căinându-se da fapta lor, au căzut cu rugăminte şi au făcut o nouă
aşezare între stăpân – Episcopia şi locuitorii a căror nume sunt şi
astăzi: Hanganu, Mistreanu, Profir, Borş, Hatmanu, Negru, Cireş,
Golie, Mocanu, Ciobotaru şi Herghelegiu”. „Din 1830, comisia
rânduită de Pavel Chiseleff la cererea Episcopiei, de a rândui şi
cerceta actele de proprietate ale Episcopiei şi Vasile Pogor, spătar şi
ginerele lui C. Cerchez pe moşia lui Iordache Fote, unde era
statornicit, a hotărât ca moşia dintre movila Răbâiei şi moşia Sule a
celui dintâi stăpânitor Sulă care a întemeiat satul Suleni, azi Duda, să
fie împărţită în două. Aşa că din 1839, 1100 st(ânjeni) spre Răbâia
rămân a lui Vasile Pogor, iar 1100 st(ânjeni) rămân ai Episcopiei de
Huşi. Din acest an Râşeştii nu mai sunt a Episcopiei. Vasile Pogor
având socoteli cu cumătrul său C. Cerchez, fac schimb cu moşia
Râşeşti, de rămâne a lui C. Cerchez, iar acesta îşi dă Boldureştii, aşa
că de atunci şi până astăzi Râşeştii tot pe moşia Cerchezilor sunt. Aşa
cum este astăzi satul Râşeşti, jumătate şi mai bine, este tocmai din
timpurile amintite, iar a doua jumătate este nouă, de după 1864, când
s-a făcut împroprietărirea. Partea veche se întinde până la locuitorul
Ioan Roşca, în spatele căruia se află biserica şi cimitirul, care acum
nu mai sunt şi nici nu se mai cunosc, doar numai oasele ce sunt găsite
în săpăturile ce se fac aici. Pe aceste locuri sunt case de la 1864
încoace. A treia parte, se formează în timpul de faţă, prin gospodăriile
tinerilor însuraţi sau a celor ce s-au ridicat de pe vale din cauza
inundaţiilor. Aceste case sunt făcute pe locurile noi, de câte 8 prăjini,
date prin împroprietărirea din 1922, loc de sat cu străzi drepte şi
paralele ca şi planul satului nou din 1864”5.
„Partea veche a satului este aşezată pe şes şi pe coasta dintre şes şi
podiş, şi care se zice că ar fi prelungirea vechiului sat, care era unde
este astăzi Plopul mare, pe moşia Cerchez şi unde acum nu mai este
nimic decât şanţuri. Aici ar fi fost prima biserică pe locul unde se
spune „Balta Bisericii”, ceva mai la vale, înspre Prut”. În ceea ce
priveşte întemeierea satul autorul redă legenda care circula în rândurile
sătenilor: „primul ce s-ar fi aşezat aici, a fost un cioban, anume Vasile
Râş sau Râşescu, care vine cu oile de la munte şi le păştea pe moşia
aceasta care era a Episcopiei6. De la un timp, nu n-a mai dus cu oile
la munte, aşa cum făcea în fiecare an, ci şi-a întocmit aici împreună cu
copii lui case, şi au numit aceste locuri, Râşeşti. Urmaşii lui s-au
înmulţit şi fiind că Prutul, când revărsa îneca satul, ei s-au tras pe sub
coastă şi pe coastă, tot înspre M(iază) Z(i) cam la 1 ½ km. Şi astăzi se
întâmplă acest lucru, când din cauza revărsărilor Prutului oamenii îşi
strică gospodăriile lor şi-şi fac altele pe locurile de casă noi din 1922.
Făcându-se împroprietărirea din 1864, li s-au dat la 100 oameni care
1 Biserica catedrală cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
2 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 34.
3 Costin Clit, Biserica „Sfântul Gheorghe”din Huşi, Editura Sfera, Bârlad, 2006, p.5-9.
4 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 34.
5 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 34-35.
6 Parte a ocolului târgului Huşi până la 1602-1604, de când datează actul de danie a lui Ieremia
Movilă.
Istorie
aveau mijloace de muncă, câte 100 prăjini teren arabil, 100 prăjini
fânaţ şi 100 prăjini imaş, iar la 15 oameni pălmaşi, câte 50 prăjini de
fiecare fel de pământ. Imaşul a fost dat lângă sat. Pe acest imaş s-au
construit de atunci case şi încă mai sunt multe locuri goale, unde au a
să face case. Când s-a făcut împroprietărirea din 1922 s-a dat anume
loc de sat, prevăzut cu loc pentru instituţii şi locuri de casă, câte 8
prăjini, şi pe locurile acestea, după cum am mai spus, se construiesc
case astăzi”7.
Din lucrare nu lipseşte descrierea movilei Răbâia făcută de Dimitrie
Cantemir. În 1941 movila Răbâia a servit ca post de observaţie pentru
armată8. Autorul face următoarele afirmaţii: „În partea de N. a satului.
la 300 m. de sat se înalţă falnic ca o adevărată cetate din vremuri,
movila Răbâii. Din cauza enigmei asupra originii ei, mulţi cercetători
ai trecutului s-au abătut ca să-i afle trecutul. Domnul profesor în
lucrarea sa „Izvoade şi surete 9 ”arată că Dimitrie Cantemir în
„Descrierea Moldovei” spune: „Nu departe de Huşi, se vede o movilă
mare făcută de om pe care Tătariio numesc Han-Tepese, adică movila
Hanului, iar locuitorii îi zic movila Răbâii. Pentru izvodirea ei sunt mi
multe chibzuiri. O seamă de Tătari zic că acolo Moldoveniiar fi
omorât un han cu toată oastea lui şi pentru pomenire i-ar fi făcut
această movilă.” Alţii spun că pe vremea Sciţilor un rege al lor,
Tahtazur, ar fi venit de de au prădat locurile acestea, unde erau tot
sciţi, care trăia pe aici şi aici ar fi prins pe o fiică a lui Bâia, care era
foarte rea şi ar fi omorât-o, iar armata lui Tahtatzur a îngropat-o aici,
cu toţi robii ei. / Altă legendă, care o ştiu şi oamenii de aici, spune că
tot acest Tahtazur, rege al unui popor barbar, ar fi venit pe timpul
când erau aici Românii. Au prădat aceste locuri şi cu pradă multă se
întorceau spre Nistru. Când au ajuns aproape de Prut, s-au oprit să-şi
împărţească prada de vite, cereale şi robi, aici, într-o poiană, căci
aceste locuri erau acoperite cu păduri mari. / Tocmai când împărţeau
ei aceste prăzi, Românii au dat peste ei. Oştirea lui Tahtazur fiind
surprinsă, a început să fugă. Cu ei era şi Bâia, fata lui Tahtazur, fată
rea, care bea sânge de om şi căreia oamenii îi ziceau Bâia cea rea.
Fugind şi Bâia prin pădure pe un cal aprig, s-a agăţat cu gâtul într-o
ramură uscată şi a rămas moartă. Atunci, regele a luat-o şi a îngropato
într-o poiană cu tot cu cal, poleiţi în aur, şi ar fi cărat cu toţii
pământ cu traistele, de prin împrejurimi, de au făcut această movilă,
ca s-o vadă regele de departe, când va veni pe aici. Oamenii i-au zis
movilei, movila Bâei cea rea, apoi movila Răbâia. / Movila, întradevăr,
este mare cum nu s-au mai văzut altele. Are două părţi: una
inelară cu un perimetru de 520 m. şi cu o deschizătură înspre
R(ăsărit), iar în mijloc are o movilă cu un perimetru de 200 m ., şi cu o
înălţime de 35 m. de la apa Prutului. Între movila de mijloc şi inelul ce
o înconjoară este o vale de 30 m., putând adăposti cam 3000 oameni. /
Pentru stabilirea adevărului, s-au ăcut mai multe săpături în ea, aşa
cum s-au făcut în 1922 de de profesorul Ghibănescu. Săpătura s-a
făcut din sus în jos, drept în vârful ei, dar nu s-a găsit nimic, decât
oase vechi, fiare vechi şi vârfuri de săgeţi. O altă săpătură s-a făcut în
anul 1934, când s-a săpat un tunel de la bază înspre mijloc, dar nici
acum nu s-a găsit nimic mai deosebit, ca la prima săpătură. Astăzi,
este înţelenită de iarbă şi pe ea pasc vitele”10.
Un capitol este dedicat situaţiei administrative. Autorul apreciază
începuturile primăriei din Râşeşti în anul 1838 (Sic!) „după actele
vechi găsite aici”, amintind şi actele româneşti din anii 1848-1850.
„Localul ei era într-o casă din sat până la 1864, când s-a făcut local
propriu, cu două odăi şi o sală, iar terenul cu primărie cu tot cuprinde
patru prăjini, împrejmuite cu gard din plasă de sârmă. Primăria a fost
aici de 100 de ani, până în anul 1938, când cu centralizarea s-a
contopit cu cea din târgiul Drânceni, cu toate că are un venit mai mare
ca al Drâncenilor, iar majoritatea sufletelor sunt tot în satul Râşeşti”.
După 1938 au fost numeroase intervenţii pentru mutarea sediului de
7 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 35.
8 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 36.
9 Surete şi izvoade.
10 D.A.N.I.C., Fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 578 / 1944, f. 35-36.
p. 15 Lohanul nr. 22, iunie 2012