Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

Cuvinte spre trezvie, spre întărire şi spre
dreaptă socoteală de la Părintele Arsenie
Boca
La 28 noiembrie 2011, s-au împlinit 18 ani de la mutarea la
Domnul a Părintelui Arsenie Boca, prilej cu care la Mănăstirea
Prislop, unde este înmormântat, s-a săvârşit un Parastas, care a
strâns o mulţime de pelerini care-l iubesc şi-l cinstesc ca pe un
sfânt pe Părintele Arsenie.
L
a semnalarea unei surori duhovniceşti, marcăm şi noi acest
moment, chiar dacă o facem cu mică întârziere, prin câteva
cuvinte duhovniceşti alese din mai multe locuri, care au rezonat
mai mult pentru sufletele noastre şi pe care am dorit să vi le
împărtăşim. Este vorba atât despre nişte proorocii ale Părintelui, cât şi
despre nişte observaţii psiho-duhovnicesti de mare fineţe şi
subţirime despre cum se poate cădea în înşelare prin iubirea de sine,
despre consecinţele căutării plăcerii, precum şi despre soluţia
pentru crizele voinţei înspre cele duhovniceşti. Nu lipsesc câteva
cuvinte extraordinar de întăritoare despre câteva din tainele războiului
nevăzut pentru începători, despre lepădarea de lume şi
despre rostul necazurilor şi modul de înfruntare a lor:
“Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru
trecerea frauduloasã a graniţei. Am fost cu sora mea Nela la Pãrintele
Arsenie ca sã-i spunem. Pãrintele ne-a zis: “Sã-i parã bine cã n-a fost
împuscat”. Apoi s-a întors cãtre lume şi a zis: “Mãi, sã ştiţi cã mulţi
vor pleca din tarã, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când
ar dori sã se întoarcã şi n-or mai putea, cãci România va fi
înconjuratã de flãcãri”. Pãrintele nu prea era de acord să-ţi
părăseşti ţara. Înainte de revoluţia din 1989, Pãrintele ne-a spus cã
miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus cã o sã ne pascã
un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile
de chibrituri“;
“Eram cu părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Ce să facem părinte, că
acum este foarte rău?‟.
Părintele zice: „ Va veni şi mai rău‟…;
“Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţa. Veţi cădea din
cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva
sufletele! Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de
Dumnezeu, care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până
la moarte. Vor cădea şi cei aleşi, îmi pare rău că sunteţi cei de pe
urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă
vor lua totul!”;
“Trebuie sã ne întãrim spiritualiceşte, fãrã de care viaţa noastrã
este moartã, chiar dacã ne merge numele cã trãim. Luaţi exemplu
de la Ştefan cel Mare, care, cu o mânã de oameni întăriţi spiritualiceşte,
ţinea pe tãtari la Nistru şi pe Turci la Dunãre”;
“Spunea Pãrintele Arsenie sã ne spovedim şi împărtăşim mai des, cã
va sosi timpul când se va lua Sfânta Liturghie la cer şi nu se va mai
săvârşi pe pãmânt“.
(în: “Profeţii şi mărturii creştine pt. vremea de acum…“, vol.2, Editura
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2006)
“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l
întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine
iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl
învaţa şi el să iubească pe Dumnezeu, şi-l lăuda că bine face, fără
să priceapă aceştia ca au căzut la lauda străină şi că în credinţa lor
s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă. (…)
Deci nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i
chinuiască. Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la
boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după
daruri mai presus de fire, îmbulziţi de iubirea de sine.
Având iubirea fără minte, pe care ar vrea să o cinstească cu daruri mai
presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească
desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce îndrăznesc să se
apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru
îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când
atârna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, îl cercetează
satana, luând chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare
blândeţe îi trânteşte o laudă, cu care-l câştiga fulgerător, şi poate
pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri
ce duce la Împărăţie, umbla după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu
momeală pe gât. De acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când
încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită prin potriviri de
semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi
moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptura.
“Iată cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi
ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă
mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute
dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred că el, i se va
părea că face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a înşelat pe
el) (Numeri 25, 7-13).
Când stai de vorbă cu câte unii din aceştia, te uimeşte convingerea şi
siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu
poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi sărit din minte.
Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate
meşteşugirile vicleanului să-şi de-a aramă pe faţă. Trebuie să-i
prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai multe ori,
e căderea la laudă, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul
iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atât osârdie cel amăgit de minte.
Şi nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primeşti în
minte o singură prejudecata, ca apoi să nu fie prăpăstenie la care
să nu ajungi în chipul cel mai logic posibil cu putinţă. De
aceeaBiserica înşira printre păcatele minţii şi prejudecăţile. (…)
Cu îngăduirea lui Dumnezeu, satana îi cerne şi îi culege pe toţi cei ce
umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, dacă îi
prinde că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de
orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovăduire a
Bisericii. Ca patimile acestea îi fac pe oameni să cadă loviţi de săgeţile
laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită de la locul ei (din
socoteala smereniei).
Că iată, pe cei ce nu aveau curăţia vieţii, lingăii de la curtea regelui
Ahab, i-a dat înşelăciunii desăvârşite a duhului minciunii, şi sfatul lor
este ispita regelui iubitor de slava deşartă, ispita în care trebuia să cadă
şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale. Ca şi înşelaţii aceia,
care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi
proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală
nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe sine de ceva mare
(…)
Pe semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:
1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toţi ereticii
(rătăciţii) vremurilor, pe care însă i-a afurisit Biserica prin Sfintele
Soboare.
2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o),
mai presus de Biserică şi Sfinţi.
4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
6. Adesea au “grăire în duh”, cu “duhul” care-i poartă şi-i învăţa.
7. Nu vor, nici în ruptul capului, să-şi controleze prin preoţi cele
auzite de la “duhul” lor.
8. Câte unii, cu toate acestea, arata o evlavie
neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându-şi
Sfânta Cruce, bătând mătănii, sărutând icoanele, ba şi Sfânta
Împărtăşanie luând şi jurându-se că-s oamenii lui Dumnezeu, iar
ei sunt înşelaţi.
9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaima în oameni. Multe proorocii li
se împlinesc, dar multe nu. Asta atârna de puterea de străvederea a
„duhului‟ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are învelitoarea
p. 177 Lohanul nr. 22, iunie 2012