Lohanul nr. 22, iunie 2012 - New Page 1

veşnică.IAR “MOARTEA”, zice acelaşi Stergios, “ESTE MAREA
DESCOPERIRE A LUI DUMNEZEU CARE DESFIINŢEAZĂ
STĂPÂNIREA PĂCATULUI; POARTA PRIN CARE TRECEM ÎN
VEŞNICA BUCURIE ŞI SLAVĂ CEREASCĂ!” Iar Sf. Chiril al
Ierusalimului zice:”întrucât nicio faptă a noastră nu se face fără
conlucrarea trupului, adică blasfemiem cu gura, ne rugăm cu gura,
desfrânăm cu trupul, ne purificăm cu trupul, furăm cu mâinile, dăm de
pomană cu mâinile...întrucât deci în toate se foloseşte de trup, ia şi
acesta parte la bunurile vieţii viitoare” Primul gust al învierii trupurilor
moarte îl primesc creştinii încă din momentul când se pocăiesc şi se
întorc la Cristos. Pocăinţa şi credinţa este o înviere din morţi, de care
se bucură credinciosul pe parcursul vieţii lui pământeşti. Aceasta este
prima înviere, cea duhovnicească! Cea de-a doua înviere este învierea
trupurilor noastre, transformarea lor în nestricăcioase şi legătura lor cu
sufletele veşnice şi nemuritoare. Aceasta se va întâmpla la a Doua
Venire, susţine acelaşi Stergios Sakkos.Căci Fiul cel întrupat a realizat
toate izbânzile prin Crucea şi prin Învierea lui, deci să nu zădărnicim
Jerfa Mântuitorului, dar să ne folosim la maximum de ea!
Pentru ce teologhisesc pe tema morţii când subiectul nostru e lepădarea
de sine? Pentrucă aceasta este o mortificare, deci tot legat de moartea
egoismului din noi!
CUM SĂ NE LEPĂDĂM DE SINELE CARE NU MAI ASCULTĂ
DE CREATOR,astfel încât împreună,atât trupurile, cât şi sufletle, să
poată fi purificate şi salvate pentru Împărăţia veşnică? Singurul mod de
a evita această robie a sufletului controlat de trup, de materialitatea
care ne induce în eroare să credem că rostul vieţii noastre e să
satisfacem doar cerinţele trupului, e să ne refugiem (prin liturghii şi
rugăciune) în interiorul nostru, în duh, acolo unde ne aşteaptă Iisus, şi
împreună să aplicăm sinelui crucea! Concret? Să zicem că, de ex., în
relaţiile noastre umane intervine un conflict cu cineva, poate tocmai cu
cineva drag, asta înseamnă că suntem pe cruce, în terapie intensivă,
pentru a vindeca ataşamentul bolnăvicios de acea persoană şi, deci,
marginalizarea lui Dumnezeu! De asta avem încercări, dezbinări
lăuntrice şi exterioare,pentru a distruge dependenţele ce blochează
viaţa duhului.Binele şi răul din acţiunile noastre zilnice sunt subiective,
dar suferinţa e testul cel mai sigur de vindecare! Orice legătură
nesănătoasă e cocoţată
pe cruce: mamă-fiică, soţ-soţie, părinţi-copii etc...Încă o dată,cheia
victoriei este aceea de a ne fixa mereu mintea pe duh, acolo unde avem
legea lăuntrică a vieţii cu Dumnezeu, şi El ne va conduce prin practici
şi terapii spirituale aplicate fiecărei situaţii! “Duhul Sfânt care lucrează
în noi, ne călăuzeşte prin ungerea lăuntrică cu Însuşi Dumnezeu, iar cu
cât suntem unşi mai mult, cu atât vom avea mai mult însăşi esenţa Sa
înăuntrul nostru. Duhul Sfânt este “vopsitorul”, iar “vopseaua” cu care
ne unge este însuşi Dumnezeu. Această vopsire ne va da intuiţia
lăuntrică a voii Domnului” (Witness Lee). Ne mai putem simţi
dezorientaţi, pierduţi chiar, cu o astfel de innoire şi ungere interioară?
Da, căci fiind slabi cădem mereu în ispite şi repetăm aceleaşi şi
aceleaşi lecţii! După faza de trezire sufletească şi încurajare a Harului
în a ne curăţa de cele în care ne complăceam, vine o alta, în care ne
credem scăpaţi de pietrele pornirilor rele,fiind pe calea cea bună, deja
ne putem permite o slăbire a vigilenţei; urmând apoi a traversa faza
cea mai grea, când riscăm să ne împotmolim în pietrişul defectelor de
care credem că nu mai scăpăm! Un fel de blocaj al remuşcărilor
permanente, în loc să plutim în libertatea iubirii şi a recunoştinţei!
Traseul convertirii fiind individual, nu toţi trec prin scrupulozitate, care
e riscantă, căci se trece de la extrema laxităţii, când nimic nu părea a fi
păcat, la rigurozitatea autoacuzării permanente nejustificate, căci
Dumnezeu dacă te-a aşteptat răbdător atâta timp să te întorci, te va
şlefui cu duioşie mai departe! Noaptea întunecată,descrisă de sf.Ioan al
Crucii,are diferite manifestări care converg în lipsa acută de Prezenţa
lui Dumnezeu. Personal, trec prin acest stadiu al neacceaptării limitelor
şi slăbiciunilor prezente, precum şi ale răzvrătirilor trecute, pentru care
cer mereu iertare lui Dumnezeu. Tânjind mereu cu stăruinţă la acea
stăpânire de sine atât de râvnită, nu progresez în apropierea de Cel ce
toate le poate dărui, desigur, celui care are încredere în El, căci virtuţile
Spiritualitate
se obţin gradual! De fapt sufăr tot din orgoliu, căci dacă L-aş iubi mai
mult decât pe mine, aş fi atentă să nu-L mai fac pe El să sufere, aş
înţelege că Mă iubeşte oricum sunt deocamdată! Mulţumindu-I pentru
toate, şi bune şi rele,creşte creditul schimbării treptate în bine, astfel
MULŢUMIREA DEVINE TERAPIE PENTRU PĂCATUL
MÂNDREI! Altfel, tot cicălindu-L pe Domnul cu neîmplinirile mele în
vindecarea de pornirile rele, îL acuz indirect că nu-mi dă harul necesar
schimbării. Dacă eu nu agreiez o persoană veşnic nemulţumită şi
mofluză, lui Dumnezeu cum să-I placă de văicărelile mele?! Foloseşte
să-I tot repet că sunt urâtă sufleteşte, precum I-aş reproşa că nu M-a
făcut mai frumoasă fizic, aşa cum mi-aş fi dorit eu să fiu, şi nu cum mă
vede El? Or, mulţumindu-I permanent pentru ceea ce e bun în mine, va
creşte El virtuţile abia înmugurite (tardiv) din sufletul meu! Amin.
RESPECTUL DE SINE ŞI OFERIREA DE SINE
Deşi pare un paradox, nu putem aborda respectul de sine fără lepădarea
de sine, căci respectul de sine trebuie purificat de orice alunecare
egoistă!
Frica de moarte ne împiedică cel mai mult în demersul sufletesc al
lepădării de sine. căci vrem să deţinem controlul până la limita
desprinderii obligatorii, că vrem sau nu, de noi înşine! Cine s-a lepădat
de sine nu mai are frică de moarte!
De aceea,înainte de a ne ocupa de următorul obiectiv al cugetării
despre aspectele sinelui,să urmărim riscurile abordării eronate ale
implicării sale în relaţia cu ceilalţi, dar mai ales cu noi înşine. Să ne
ferim de cele două extreme ale respectului de sine: ignorarea a ceea ce
există înlăuntrul nostru ca rădăcină a reacţiilor noastre,
neconştientizarea acestor cauze lăuntrice ale trăirilor noastre şi, cealaltă
extremă, a te căuta pe tine însuţi în tot ceea ce faci,chiar şi în iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele, toate având, conştient sau nu, cauze egoiste
şi preocuparea de sine! Desigur, atunci când nu posedăm un minim
respect de sine, se vede în exterior, iar ceilalţi profită de lipsa noastră
de curaj în diversele conjuncturi ale relaţionării interumane, indiferent
de natura lor! Când oamenii nu au o părere bună despre ei pot greşi mai
mult, fiind inhibaţi, pot face unele fapte necugetate, deşi au un fond
bun. Asta nu înseamnă că, printr-o autoevaluare pozitivă despre sine,
pot lâncezi în lupta cu patimile! Raportarea benefică la sine constă în
asumarea erorilor şi a cere întăriri în lupta pentru a birui defectele!
Personal, greşesc pentru că în loc să-L rog pe Domnul să curăţăm
împreună “farfuria” sufletului, stau crispată, departe de El, din cauza
autoculpabilizării continuie, aşteptând clipa când va fi curată (prin
spovadă) pentru a mă apropia din nou de Privirea milostivă. Or,
braţele Sale sunt permanent deschise pentru toţi greşitorii, înainte şi
după ce L-am ofensat, cu condiţia să nu punem între noi acea “farfurie
murdară”, aşteptând s-o curăţăm prin propriul efort, căci demersul
împăcării fără smerenie e îndelungat şi riscant pentru salvarea
sufletului, iar Amânătorul va profita de
asta...Doar colaborarea cu Harul va scurta timpul complexelor jenante,
care au şi ele rolul de periaj al orgoliului, de tocire a stâncii
autosuficienţei!
Există şi tendinţa cealaltă, de a ieşi în evidenţă cu orice prilej, prin
orice mijloc, de a te face remarcat cu orice preţ. Această tendinţă face
parte din păcatul originar al concupiscenţei, care impulsionează
individul să fie într-o permanentă competiţie cu ceilalţi, dar nu pe
tărâmul autodepăşirii spre progresul calitativ, ci pe acela de a fi
neaparat diferit de ceilalţi, mai dotat , mai reuşit ca om. Or în faţa lui
Dumnezeu suntem egali ca şi creaturi ale Sale, fiecare cu nuanţa
irepetabilă pe paleta caracteristicii umane, fiecare cu şansa sa! Tocmai
lipsa respectului de sine datorită lipsei de iubire, poate chiar din
copilărie, duce la dorinţa de a te remarca în orice comntext! În prima
variantă, cea a aşa zisei abandonări de sine, sunt cazuri sufleteşti când e
abolită orice preocupare de sine, în contrast cu cei care vorbesc doar de
ei inşişi, se ocupă doar de ei şi de plăcerile lor. Dar există riscul să nu
fie o stare opusă egoismului, căci lehamitea şi dezinteresul de nevoile
trupeşti şi sufleteşti,de cele mentale ori ale inimii, nu e o virtute, e
capitulare în faţa provocărilor vieţii, e boală sufletească, aşa numitele
p. 172 Lohanul nr. 22, iunie 2012