PDF. - full text - Dunarea de Jos

Annals of “Dunărea de Jos” University of GALAŢI
Fascicle XIII, New Series.
Issue 28, XVI (XXVII), 2009
pp. 15-22
STRATEGIA
ACHIZIŢIEI PROPRIETĂŢILOR SEMANTICE LA
PREŞCOLARI
Filip Cristian Bacalu
15
Language
and
Literature
Evoluţia semantică este strâns legată de evoluţia cognitivă. Sensul se dezvoltă cu
ajutorul experienţei, al predispoziţiilor înnăscute şi al oportunităţilor disponibile. În timpul
evoluţiei pre-lingvistice, copiii îşi însuşesc înţelesuri pentru evenimentele trăite prin
intermediul altor membri. În timpul jocului şi al altor evenimente care necesită atenţie, se
stabilesc legături bine definite între acţiuni, obiecte şi vocalizări.
Înţelegerea limbajului nu presupune doar înţelegerea aspectelor limbajului în sine,
precum intonaţia şi situarea temporală care ajută la identificarea cuvintelor şi frazelor, ci şi
crearea de legături între semnificat şi semnificant cu referire la evenimentele din jur
(Veneziano 1989; Veneziano, Sinclair şi Berthoud 1990). Semnele lingvistice sunt arbitrare; de
exemplu, obiectul caracterizat prin lungime şi aspect subţire care conţine grafit este folosit
pentru scriere şi poartă denumirea de „creion.” L-am fi putut denumi simplu „goo,” deşi
aceasta înseamnă ca toţi să îl numească astfel.
Relaţia dintre semnificant şi semnificat este, de asemenea, una abstractă. Unele obiecte,
precum creioanele şi pietrele, sunt entităţi concrete, dar alte concepte, precum libertatea şi
iubirea, sunt abstracte. Piaget a propus trei scheme pentru inteligenţa senzorial-motorie –
previziunea (abilitatea de a anticipa următorul eveniment dintr-o activitate în desfăşurare),
intenţionalitatea şi recunoaşterea relaţiilor dintr-o frază – scheme care ajută copiii să
folosească sistemele simbolice. În momentul în care tutorii adulţi reacţionează la vocalizările
copiilor, aceştia demonstrează copiilor că vocalizările lor au un înţeles, fie că aceştia din
urmă au intenţionat un anume lucru, fie că nu. Copiii devin astfel conştienţi de importanţa şi
înţelesul evocat de vocalizările lor.
Limbajul folosit în preajma copiilor poate determina şi semnificaţia comunicativă şi
socială a limbajului. Limbajul dintre adulţi şi copii („mămos”) are caracteristici distincte,
diferite faţă de limbajul dintre adulţi. În general, „mămoşenia” se distinge printr-o
intensitate ridicată, frecvenţe variate, debit scăzut al verbalizării, intonaţie variată, enunţuri
mai scurte, repetiţie, structură simplă a propoziţiei, verbalizare concentrată pe momentul
prezent şi folosirea de diminutive, precum ursuleţ, nani, păpică. „Mămoşenia” se orientează
către interesele şi nivelurile de conştientizare, jucând un rol important în evoluţia lingvistică
şi a comunicării, deşi credem că trebuie evitate.
În jurul vârstei de 9 luni, copiii încep să devină familiari cu cei din jur, în special cu
părinţii. La scurt timp după aceasta, ei folosesc idiomorfisme (Werner şi Kaplan 1963).
Idiomorfismele (vocabule sau forme fonetice constante) sunt sunete unice pe care le atribuie
copiii, în mod constant, unui obiect sau acţiuni. Deşi aceste idiomorfisme nu sunt cuvinte şi
nu sunt recunoscute astfel, ele au rol de cuvinte idiosincretice pentru copil. Unele
idiomorfisme pot avea punctul de plecare în imitaţie, precum „rrr” pentru a face referire la o
maşină sau la un câine. În genere, tutorii identifică uşor înţelesul idiomorfismelor folosite,