PDF. - full text - Dunarea de Jos

După analiza direcţiei de receptare estetice – reprezentată de Mihail Dragomirescu şi
de Nicolae Petraşcu, cartea lui Iulian Costache evidenţiază particularităţile de receptare
specifice demersului critic al lui C. D. Gherea, precum şi ascendenţa semiozei socialului –
Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.
Aspectele cele mai interesante, însă, vin din direcţia (aproape) deloc exploatată, până
acum, a semiozei extra-literare, graţie căreia poetul devine un autentic personaj mediatic.
Raportul firesc dintre viaţă şi operă se inversează, odată cu avansarea bolii poetului, viaţa
părând că începe să copieze opera care, prin texte devenite foarte populare, ca Mai am un
singur dor, de exemplu, anticipa simbolic destinul tragic al lui Eminescu şi al omului de
geniu. Pe măsură ce istoria bolii poetului se va transforma în temă mediatică, în intervalul
1883 – 1889, „curentul eminescian va putea să devină, simbolic, o paradigmă dominantă şi
pentru că va fi reuşit să impună, într-o astfel de textură simbolică, imaginea epigonilor ca
interpretanţi eterni ai operei eminesciene, aşa cum vor fi fost ei acceptaţi în cadrele
imaginarului colectiv al epocii” (184).
Dacă ştirile despre starea financiară precară sau despre starea de sănătate a poetului,
ori despre listele de subscripţie publică reuşesc să construiască o imagine din ce în ce mai
puternică – având şi argumentul operei – Maiorescu, ce îşi asumă iniţiativa editării operei
eminesciene, încearcă să preia şi o parte a controlului asupra imaginii larg vehiculate a
poetului. Modelul eroului exemplar va sta la baza atitudinii criticului faţă de opera şi de
personalitatea creatoare eminesciană.
De altfel, „temele criticului” transpar în structura volumelor girate de Titu Maiorescu.
Prin poezia Singurătate, care deschide volumul din 1883, se instituie cunoscuta poză a
poetului romantic – cum aminteam deja ceva mai înainte – drept marcă esenţială fondatoare
a profilului eminescian pe care Maiorescu mizează. Pe baza acestui prim poem, cititorul
devine „beneficiar al unui rit de iniţiere” ce susţine „instructajul” prefeţei.
În centrul volumului se află poezia Se bate miezul nopţii, ca „semn al echilibrului
încremenit în ezitarea dintre două lumi”(288–289). Se ajunge, astfel, la o adevărată mască
editorială a poetului pe care, ulterior, ediţia Perpessicius o autentifică suplimentar. Este
imaginea promovată până în zilele noastre de canonul didactic şi, încă rezistent la atacuri, de
canonul oficial estetic.
DE LINGUA UNIVERSALIS.
Petre Rău
Fundaţia Culturală Antares, 2007, 234 p.
86
Simona Antofi
Literatura care îşi propune popularizarea
preocupărilor specifice unor domenii de cercetare dintre
cele mai diverse se bucură de apariţia, la o editură din
oraşul nostru, a unui mic tratat de lingvistică teoretică pe
înţelesul tuturor. Lucrarea, asupra căreia ne oprim în
recenzia de faţă şi, pe care autorul ei, Petre Rău, o consideră
un eseu (223) impresionează prin elementele particulare cu
care (cu certitudine se va) impune în literatura lingvistică
românească. Publicul căruia i se adresează acest volum ar
putea fi descris ca fiind caracterizat de o diversitate de
interese profesionale şi extraprofesionale, pasiuni, vârstă şi,
nu în ultimul rând, de nivel de cunoştinţe. Exprimarea
simplă şi clară, prezentarea subiectelor în discuţie fără a se
recurge la complexităţi ştiinţifice (de tipul notelor de