PDF. - full text - Dunarea de Jos

Annals of “Dunărea de Jos” University of GALAŢI
Fascicle XIII, New Series.
Issue 28, XVI (XXVII), 2009
pp. 11-14
FORMULA LIVRESCĂ A UMORULUI
ÎN SCRIERILE LUI
ION CREANGĂ
Simona Antofi
11
Language
and
Literature
Formula de umor creată prin scrisul literar al lui Ion Creangă stârneşte, şi azi, dacă nu
controverse, în mod cert, dezbateri concentrate fie în jurul surselor folclorice ale comicului şi,
implicit, ale umorului, fie pe problematica raportului dintre scriitorul aşa-zis poporal şi cel pe
deplin conştient de actul său de creaţie. În felul său – discret metaforic, literar şi voit
ambiguu – Călinescu remarcase natura aparent concurenţială, înşelătoare pentru neavizaţi, a
scrisului, a umorului şi a plăcerii estetice provocate de opera lui Creangă: „plăcerea stârnită
de audiţia scrierilor lui Creangă e de rafinament erudit. [...]. Creangă e un umanist al ştiinţei
săteşti, scoţând din erudiţia lui un râs gros, fără a fi totuşi un autor vesel prin materie.
Conţinutul poveştilor şi al amintirilor este indiferent în sine, ba chiar apt de a fi tratat liric ori
fantastic, veselă este hohotirea interioară, setea nestinsă de vorbe, sorbite pentru ele însele
dintr-o voluptate strict individuală” (Simion 2004 : 451).
Criticul semnalează, de altfel, două aspecte esenţiale ale scriiturii lui Ion Creangă:
centrarea asupra sa însăşi, într-o formă de autoreferenţialitate inedită şi greu de hotărât în ce
măsură intenţionată de autor, şi figura complexă a spiritului creator. Dispus să-şi asume
public, mai ales în cercul elitist al Junimii, rolul scriitorului popular, autor de ţărănii şi hâtru,
gata oricând să înveselească prin anecdotele lui corosive, Ion Creangă a fost, în realitate, un
forçat de la plume al literaturii române.
Lupta continuă cu inerţiile şi capcanele limbii – a aceleia literare, pe care a predat-o
învăţăceilor săi, şi a aceleia deprinse în Humuleşti – s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, şi o
luptă cu sine. Lupta dintre răzeşul din Humuleşti, bun ştiutor de carte şi cu mintea limpede
şi severă a dascălului, şi scriitorul în devenire, perfect conştient de riscurile meseriei şi de
talentul pe care-l avea.
Pe de altă parte, (re)facerea lumii prin discurs refuncţionalizează, în cazul lui Ion
Creangă, procedee ale oralităţii şi de sorginte populară – probabil, singurele pe care scriitorul
le simţea ca fiind ale sale – transformându-le în instrumente aducătoare de prospeţime ale
literaturii culte. Reelaborarea imaginii satului Humuleşti se bizuie, în egală măsură, pe efecte
de real menite să stabilizeze o referinţă ambiguizată constant de jocurile de limbaj, ca şi pe
capacitatea discursului literar de a-şi construi un referent de al doilea grad, pe ruinele celui
primar.
Aşadar, lectura euristică simplifică, dar şi văduveşte scriitura lui Ion Creangă de
adevăratele ei valenţe. Lectura hermeneutică, însă, face posibilă sesizarea şi analizarea
opţiunilor stilistice ale autorului, a arhitecturii de ansamblu a fiecărui text în parte şi a
tuturor, împreună. În sensul acesta, umorul lui Ion Creangă poate corespunde definiţiilor
deja clasicizate, cu condiţia acceptării de către orice interpret a particularităţilor de scriitură
care transferă sursa râsului în atitudinea auctorială şi în volutele textului.
Comparând umorul cu ironia, şi formula umorului lui Ion Creangă cu cele ale altor