PDF. - full text - Dunarea de Jos

scriitori din literatura universală, Todoran remarcă :
“umorul rezultă dintr-o «integrare» a omului în lume, iar ironia dintr-o «distanţare» faţă
de ea. Superioritatea umoristului este aparenta lui prostie, adică aparenta lui inferioritate,
care se dovedeşte o reală superioritate când înălţimea lumii imaginare este măsurată pe
dimensiunea vieţii lui reale.”
(Todoran 1985 : 64)
Altfel spus, notele de ironie sau de autoironie din Amintiri, de pildă, sunt reacţii ale
autorului însuşi, ale cărui intrări şi ieşiri din text sunt rapid cenzurate prin întoarcerea la
literatură – „Hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi
nevinovată.” Retragerea în literatură, sub zodia umorului atoatevindecător reprezintă, fără
îndoială, şi o soluţie de supravieţuire. Faptul a fost deja remarcat în critica de specialitate.
Efectul catarctic al scriiturii şi al umorului pe care-l înmagazinează transformă copilăria celui
mai mare fiu al unei familii cu mulţi fraţi, destul de înstărită, dar mereu cu grija zilei de
mâine, în copilăria copilului universal, iar satul Humuleşti într-un eden infantil spre care
gândurile adultului se întorc mereu, pentru o necesară regenerare afectivă, spirituală şi
creatoare.
Mereu luminoasă, imaginea mamei pare a fi unul dintre instrumentele privilegiate de
rescriere literară a istoriei proprii. Aşa se face că aparenta contradicţie dintre umorul – mereu
ţărănesc şi proaspăt 1 – şi natura deosebit de elaborată a scriiturii din Amintiri dispare odată
cu evidenţierea statutului de roman indirect a textului, în mod fundamental recreator al unei
vieţi cu exemplaritate de destin.
În fond, în termenii Mariei Corti, „pentru un scriitor, stilurile sau registrele oferă un
model formal”, iar „elementele care provin dintr-un tip de scriitură sau registru” „poartă în
ele, împreună cu conţinutul semantic, o «informaţie suplimentară de registru».” 2 Aşa se
explică faţada folclorică a eşafodajului arhitectural din Amintiri, ca şi din orice alt text al lui
Ion Creangă.
Mai mult decât atât, aparenta contradicţie se regăseşte şi în structura spiritului creator.
Conştientizându-şi, fără doar şi poate, latura ţărănească, sau, altfel spus, disponibilitatea
intrinsecă pentru faptele literare pe care le numea, adeseori cu falsă modestie, ţărănii,
scriitorul se dedublează, suprapunându-i originii sale ţărăneşti conştiinţa lucidă a creatorului
de literatură care trebuie să vorbească despre lume – despre lumea sa – pe cât de bine poate.
Şi dacă „la fiecare efort de construire al producătorului, aceasta [opera] suferă o alterare,
opera îl modifică şi, odată terminată, reacţionează, încă o dată, asupra lui” (Negrici 1978 : 20).
În această relaţie complexă a scriiturii cu autorul ei şi a acestuia cu sine pârghia
umorului funcţionează ca soluţie de recalibrare a realităţii care, nu de puţine ori, a dat năvală
peste scriitor. Episoadele dureroase ale existenţei lui Ion Creangă, culminând cu declanşarea
epilepsiei, sunt binecunoscute. De aceea, scepticismul pare a fi „fondul de atitudine
existenţială pe care se clădeşte umorul.” 3 Iar gratuităţii umorului i se adaugă acea atitudine
înţelegătoare, îngăduitoare şi nota discretă de simpatie care supradetermină scepticismul. 4
În Moş Nechifor Coţcariul, de exemplu, neajunsurile meseriei de harabagiu şi nu
suficienta îndestulare care par a se ascunde în spatele existenţei prin cuvinte a personajului
masculin pălesc simţitor în faţa aventurii erotice din limbaj, care o surclasează pe cea reală.
Putând fi citită şi ca un discurs involuntar metatextual, nuvela propune un dialog savuros,
prin aluzii şi echivocuri, între harabagiu şi giupâneşica Malca, respectiv între un abil
mânuitor al forţei persuasive şi creatoare a limbajului şi un interlocutor nu mai puţin dibaci
la vorbe şi, cu siguranţă, priceput interpret.
Mult mai aproape de umor decât de obscen, expresia echivocă ascunde şi descoperă, în
acelaşi timp, un proces de negociere între Moş Nechifor şi giupâneşică, fie a disponibilităţii
erotice a ambilor, fie a (in)discretei puteri a limbajului literar de a înlocui pe de-a-ntregul
12