PDF. - full text - Dunarea de Jos

deosebit de modelul orientului slav (însemnând „sentimentalitatea şi gestul inexplicabil,”
ibidem).
Partea a doua explică în ce sens există o arhitectură a fiecărei limbi şi ce componente îi
asigură specificul. Aici, în această parte, îşi face loc şi gramatica, prin descrierea evoluţiilor
gramaticale de la latină la limbile romanice şi de la limba germanică comună la limbile
germanice de astăzi. Nu sunt neglijate topica din limbile moderne (205-218) şi creativitatea
lexicală (219-227).
Cea mai lungă parte, a treia, este dedicată temeiurilor unităţii lingvistice şi culturale
din patrimoniul european, dat fiind că la tezaurul general fiecare grup de limbi şi fiecare
limbă în parte au avut un aport indicat cu acurateţe admirabilă şi exemple relevante de către
profesorul Ioan Oprea.
Dată fiind acumularea atâtor informaţii, materialul supraintitulat Addenda şi intitulat
„Europenismul românilor” (344-398) capătă brusc atractivitate maximă şi reprezintă punctul
de vedere şi doct şi patriotic al celui care ar dori ferirea spaţiului românesc de „minţi
ruginite” şi înviorarea lui de către „minţi tinere, care au în faţă deschiderea căilor vieţii” (am
citat ultimele cuvinte ale cărţii).
Dacă elementele acestei recenzii sunt insuficiente celui interesat de fenomenele de
comunicare, o mai amplă edificare asupra direcţiilor şi tezelor volumului se poate obţine
dintr-un grupaj de rezumate finale în limbile engleză (413-422), franceză (423-432), germană
(433-444) şi spaniolă (445-455). Iată un util transfer poliglot de elemente, probabil un nou
indiciu că am început să gândim şi să lucrăm în cadre europene, prin graiuri diferite, cu un
ansamblu de interese ştiinţifice împărtăşite.
EMINESCU. NEGOCIEREA UNEI IMAGINI
Iulian Costache
Cartea Românească, 2008, 372 p.
84
Daniela Ţuchel
În contextul unei „bătălii canonice” dure între valorile
culturale şi naţionale promovate, în literatură, de
generaţiile paşoptiste şi postpaşoptiste, şi fermitatea
criteriului junimist al autonomiei esteticului, mişcarea de
impunere a unui nou canon şi de necesară
redimensionare a celui vechi este înfăptuită cu multă
ştiinţă şi înţelegere a fenomenului de receptare specific,
de către Titu Maiorescu, care pune la punct şi execută cu
precizie etapele unei binecunoscute politici culturale.
Astăzi, când „naţionalul şi supranaţionalul nu mai
sunt reprezentaţi prin cei doi versanţi tradiţionali ai
patrimoniului, între care nu există corespondenţe directe,
ci numai corespondenţe simbolice” (8), ca şi în epoca de la
1848, elementele care compun canonul sunt girate de
raportul dinamic dintre imaginile sinelui şi ale Celuilalt,
de gradul de reprezentativitate şi de miza identitară pe
care şi-o poate asuma literatura. Procesul de identificare
a sinelui, prin mişcarea formelor literare, ascultă de
aceleaşi comandamente astăzi, când miturile fondatoare – din unghi cultural şi naţional – sunt
reevaluate, şi în epoca Junimii, când, potrivit lui Iulian Costache, se pun bazele imaginii
publice a poetului naţional, imagine perpetuată, în datele ei esenţiale, până astăzi.
Demonstraţia se face, în principal, pe ediţiile de poezie eminesciană îngrijite de Maiorescu,