PDF. - full text - Dunarea de Jos

ealitatea. Drumurile săptămânale pe care Malca le va face, cu harabagiul, la socri, denotă,
aşa cum s-a remarcat deja, apropierea erotică a celor doi şi, totodată, obiceiurile – şi
obişnuinţele – lingvistice comune.
Cu sau fără ameninţarea vreunui lup, cu o căruţă (aparent) gata de a se dezmembra, cei
doi călători vor înnopta de fiecare dată în aceeaşi pădure protectoare şi e de bănuit că vor
prelungi mereu plăcerea dialogului ce pare a masca flirtul, pentru a-l crea undeva dincolo de
aparenţe. „Umorul povestitorului constând – remarca Eugen Todoran – tocmai în echivocul
care ne scuteşte de urmărirea întâmplărilor până la ceea ce în realitate este obscen” (Todoran
1985 : 62).
Iar Mircea A. Diaconu semnalează, odată cu nenumăratele fire care-l leagă pe autor de
personajul său 5, dimensiunea inedit textualistă a literaturii lui Ion Creangă, respectiv
„spectacolul limbajului în sine, spectacol gratuit şi autonom”, căci „orice ierarhie se
suspendă, orice convenţie este distrusă şi un sentiment al egalizării tuturor nivelurilor
existenţei provoacă râsul «homeric»: conştiinţa plasează egalizarea sub semnul ludicului, al
gratuităţii.” 6
Se adaugă, aici, căutarea structurii sonore desăvârşite a limbajului, ca o garanţie a
literaturităţii şi a acreditării răzeşului din Humuleşti ca scriitor. Acel „hermetism folcloric”
de care vorbea Ion Negoiţescu înseamnă atât putinţa de a crea atmosferă la nivelul sugestiei
sonore cât mai ales boicotarea voită a sensului referenţial, aşa încât personajele şi acţiunile
lor să fie „cortina în spatele căreia inteligenţa, ironia, complexele scriitorului construiesc un
alt semnificat”, estetic. 7 Şi un profil al autorului din text deghizându-se în spatele
anecdoticului şi luând pe rând locul fiecăruia dintre personajele sale, pe care le alimentează
mereu, afectiv şi lingvistic.
Restituindu-şi lumea copilăriei pe măsură ce o creează, Creangă se construieşte şi pe
sine, „sceptic şi autoironic, histrion şi narcisist” 8, transformând o practică semnificantă într-un
modus vivendi care nu face concurenţă stării civile, cum s-ar putea spune, pentru că o
înlocuieşte, venind dinspre literatură, cu vocaţia autenticităţii.
Note
1. Eugen Todoran remarcă: „în comparaţie cu formule caracteristice ale umorului la diferiţii scriitori ai
literaturii universale – în dezvoltarea ei istorică – umorul tragic la Cervantes, corosiv la Boccacio,
indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, paradoxal la Bernard Shaw – umorul lui
Creangă rămâne un umor ţărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice” – în Secţiuni
literare, 1985, p. 53
2. Maria Corti, Principiile comunicării literare, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, pp. 90 - 91
3. Mircea A. Diaconu, Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 103
4. Idem, p. 105
5. „Moş Nechifor e un alter ego al autorului pentru că el înspăimântă parodiind spaima şi seduce
parodiind seducţia în aceeaşi măsură în care naratorul acestei nuvele mimează inocenţa” – Mircea
A. Diaconu, op.cit., p. 116
6. Ibidem
7. Idem, p. 139. De altfel, la p.123, criticul enumeră principalele strategii de articulare lingvistică a unei
imago mundi unice: „proza ritmată şi rimată, ironia, discursul alert, cu enumerări ingenioase,
nesofisticata plăcere a inventării, toate acestea excelează într-o serie de sinonime la nivelul
antroponimelor sau chiar al toponimelor. Prin fluxul care pare involuntar, deşi este atât de studiat,
al asociaţiilor lingvistice, Creangă face dovada geniului său lingvistic.”
8. Idem, p. 157
Bibliografie
Corti, M. (1981). Principiile comunicării literare, Bucureşti: Univers.
Diaconu, M. A. (2002). Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate, Cluj-Napoca : Dacia.
Negrici, E. (1978). Figura spiritului creator, Bucureşti: Cartea românească.
Simion, E. (coord.) (2004). Dicţionarul General al Literaturii Române, C/D, Bucureşti: Univers
13