Descarca

necesară între donator şi primito este cea în sistemul ABO, ceea ce face relativ facilă alegerea
compatibilităţii.
Chirurgical, se vor reface anastomozele vasculare ale venei cave inferioare, ale venei porte şi
ale arterei hepatice (ultima este cea mai importantă, deoarece o anastomoză nereuşită va duce
la ischemie şi la pierderea ficatului donat); se reface şi anastomoza biliară (termino-terminală
sau anastomoză coledoco-jejunală).
Durata unei intervenţii chirurgicale de transplant hepatic este de 3-7 ore, depinzând de situaţia
anatomică locală a receptorului, dar şi de experienţa echipei chirurgicale.
După intervenţie, pacientul transplantat ajunge în ATI, unde trebuie respectate condiţii de
antisepsie riguroasă, pentru a evita infecţiile intraspitaliceşti la un pacient care va fi
imunodeprimat prin terapia posttransplant.
Principalele probleme ce pot apărea posttransplant sunt rejetul acut şi cronic şi infecţiile (la
un pacient imunodeprimat).
Medicaţia post-transplant
Administrarea medicaţiei post-transplant are ca scop evitarea rejetului acut sau cronic al
ficatului transplantat. În general, medicaţia standard este formată din:
- Prednisolon;
- Ciclosporină, Tacrolimus (sau mai nou Sirolimus);
- Micofenolatului mofetil.
Prednisolonul se administrează încă din timpul anesteziei, apoi dozele se vor scădea
progresiv, de la 300 mg la 20 mg în primele două săptămâni. Tranziţia de la imunosupresia de
inducţie la cea de întreţinere începe imediat după TH şi durează mai multe luni.
Ciclosporina se administrează deja intraoperator, apoi se continuă cu administrare i.v., pentru
ca, după 3 zile, să se treacă la administrare orală (Neoral). Doza administrată se va ajusta pe
baza nivelului seric (determinarea ciclosporinemiei). Azatioprina se va administra oral din
ziua a-III-a în doză de 1-1,5 mg/kg corp/zi.
Administrarea cronică a acestei medicaţii se va face după externarea pacientului, constând în
general din administrarea de Prednisolon (20 mg/zi la început, ca după câteva luni, să se scadă
progresiv, până la 5-10 mg/zi), Ciclosporina (în doza care să dea o ciclosporinemie de 100-
250 ng/ml) şi azatioprina (Imuranul) 1-1,5 mg/kg corp/zi (renunţându-se la azatioprină cam la
9 luni post-transplant).
Rejetul post-transplant poate să fie acut sau cronic.
Semnele clinice ale rejetului acut sunt: astenia, febra, dureri în hipocondrul drept, icterul,
iar cele biologice: creşterea transaminazelor, eventual apariţia colestazei. Confirmarea se
face prin biopsie hepatică.
Terapia rejetului acut se face cu doze mari de prednisolon i.v. (500 mg/zi), iar în cazul
lipsei de răspuns, cu OKT3, cu globuline antitimocite (ATGAM) sau cu micofenolat
mofetil.
Unele studii au arătat ca tratarea post-transplant a pacienţilor cu Tacrolimus în loc de
Ciclosporină reduce numărul cazurilor de rejet.
Rejetul cronic apare mult mai insidios şi se manifestă de obicei la mai mult de 6 luni posttransplant.
Cauzele pot fi o dozare inadecvată a medicaţiei imunosupresoare, ischemia
hepatică prin tromboză parţială a arterei hepatice, infecţia cu virus citomegalic.
Confirmarea diagnostică se face prin biopsie hepatică.
Pacientul trebuie informat întotdeauna înaintea transplantului asupra faptului că va trebui
sa ia toată viaţa medicaţie imunosupresoare.
Deşi azatioprina se poate scoate după aprox. 9 luni, iar, la unele cazuri, cu evoluţie
favorabilă şi Prednisolonul, totuşi administrarea ciclosporinei (sau a tacrolimusului) va fi
continuată toată viaţa.
111