Descarca

12.DEFICITUL DE DIZAHARIDAZE (DEFICITUL DE LACTAZĂ )
Definiţie
Deficitul de dizaharidaze reprezintă o entitate clinică relativ frecventă, nu întotdeauna
recunoscută şi de aceea generând o suferinţă cronică digestivă. Se datorează lipsei sau
insuficienţei secretorii de dizaharidaze la nivel enteral.
Dizaharidele sunt compuşi formaţi din două molecule de monozaharid (lactoza = glucoza +
galactoza), care sub acţiunea dizaharidazelor se desfac la monozaharide, ce vor fi apoi
absorbite intestinal. Dizaharidazele din intestin sunt: lactaza, maltaza, sucraza şi trehalaza, iar
substratul asupra cărora ele acţionează este constituit din: lactoză, maltoză, sucroză şi
trehaloză. Localizarea activităţii secretorii a dizaharidazelor este „marginea în perie”
enterocitară. Există o programare genetică a secreţiei de dizaharidaze la nivelul „marginii în
perie” intestinale, astfel că pierderea capacităţii de sinteză poate fi expresia acestei
programări.
Deficitul de dizaharidaze poate fi:
- Congenital (deficitul congenital de lactază: noul născut nu tolerează laptele de la
naştere; deficit congenital de sucrază; maltază sau trehalază).
- Dobândit în timpul vieţii şi care poate fi tranzitoriu sau definitiv (cel mai frecvent este
deficitul de lactază, cu intoleranţa adultului la lapte).
Fiziopatologie
Absenţa sau scăderea dizaharidazei din intestin vor face imposibile desfacerea dizaharidului la
monozaharid şi respectiv absorbţia acestora. Dizaharidul neabsorbit determină o creştere a
osmolarităţii intraluminale, cu transfer de apă în lumen şi creşterea volumului chilului
intestinal. Totodată, stimularea osmo- şi chemoreceptorilor intestinali va produce mediatori
chimici prochinetici (serotonina, bradikinina). Substratul zaharic nescindat, care ajunge în
colon, va suferi un proces de fermentare bacteriană cu producere de gaze (CO2, hidrogen,
metan) şi acizi organici cu lanţ scurt (acetic, propionic, butiric). Toate aceste fenomene
fiziopatologice se vor traduce clinic prin apariţia după ingestia unui dizaharid a scaunelor
diareice, cu borborisme, flatulenţă.
De reţinut că amploarea manifestărilor clinice depinde de:
- gradul deficitului de dizaharidază (total sau parţial);
- cantitatea de dizaharid consumată o dată.
Având în vedere că cea mai frecventă deficienţă întâlnită în practica clinică curentă este
deficitul de lactază, vom descrie această entitate, care, de altfel, reprezintă un model şi pentru
celelalte deficite dizaharidazice.
DEFICITUL DE LACTAZĂ
Epidemiologie
Din punct de vedere epidemiologic, există o mare variabilitate a deficitului de lactază în
funcţie de aria geografică. Astfel, populaţiile neconsumatoare tradiţional de lapte
(aborigenii din Australia, eschimoşii, indienii din America, chinezii) au un deficit de
lactază la adulţi de 40-90%.
Populaţiile care, de-a lungul istoriei, au crescut animale (europenii şi descendenţii lor), au
un procent destul de scăzut al deficitului lactazic la adult (în nordul Europei 5-15%).
Există astfel un deficit congenital de lactază, care se manifestă imediat de la naştere, cu
apariţia diareei.
Deficitul primar de lactază cu debut tardiv este o situaţie relativ normală. Astfel, după
oprirea alăptării la sugar, are loc o represie a activităţii lactazice. Un adult mai are aprox.
5-10% din nivelul lactazic al noului născut. Acest deficit primar reprezintă o condiţie
46