Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

asigure hrana) — aceasta fiind o constantă în istoria universală: despre populaţiile imperiilor
prăbuşite nu se mai vorbeşte, ci numai despre noii stăpâni.
21
4. Tăcerea documentelor (argumentul a silentio) nu este un argument valabil. Să lăsăm
deoparte încrederea exclusivă, aproape superstiţioasă, în documentul scris. Istoria nu se
reconstituie numai cu documente scrise, în aceeaşi perioadă care ne priveşte, în „mileniul
întunecat", nu se pomeneşte nicăieri de latinofonii din Elveţia (Rhetia), care mai vorbesc şi azi
limba romanşă; iar, şi mai aproape de noi, despre albanezi n-avem nici un document timp de o
mie de ani (tăcere documentară şi mai lungă decât la noi); dar vecinii lor, greci sau slavi, n-au
putut susţine că albanezii au picat din cer acolo unde-i mai găsim şi azi şi unde sunt semnalaţi
din Antichitate.
5. Apariţia târzie a românilor în documentele oficiale maghiare are o explicaţie simplă: de
abia prin secolele XII-XIII sunt destul de prezente structurile feudale maghiare şi autoritatea
regală pentru a se impune; atunci comunităţile săteşti, juzii, cnejii români, strânşi de fiscul
ungar sau chemaţi la vreo judecată, au nevoie de cancelaria regală, sau de o autoritate locală,
pentru recunoaşterea drepturilor lor strămoşeşti. Notaţi cum o seamă de cuvinte din română,
cu conotaţie juridică, sunt de origine maghiară: a făgădui, a tăgădui, a se răfui, a bănui, a
chibzui, a îngădui, a mântui... îl numim pe Cristos Mîntuitorul, cu un cuvânt provenind dintrun
radical de origine maghiară! Dacă românii ar fi venit în Ardeal abia în veacurile XII-XIII,
cum să ne închipuim că ar fi asimilat asemenea noţiuni esenţiale, fără mai multe veacuri de
convieţuire cu ungurii, şi să le fi răspândit apoi în tot spaţiul locuit de români?
6. Simptomatic e faptul că, în primele documente, românii (valahii) sunt localizaţi în „păduri",
adică în întinse ţinuturi împădurite, fiindcă acolo, în dumbrăvi înconjurate de codri deşi, se
adăposteau mai lesne împotriva călărimii năvălitorilor! Astfel, puţin după 1200, regiunea
Făgăraşului e denumită într-o „chartă" regală de donaţie către colonişti germani (saşii) silva
blacorum et bissenorum (pădurea valahilor şi a pecenegilor). Dacă românii ar fi fost, cum se
pretinde, păstori nomazi veniţi din sud şi colonizaţi de curând, s-ar fi retras ei cu oile în
păduri?
22
Arheologul Radu Popa — decedat prea timpuriu — ne-a atras atenţia şi asupra altor regiuni
din Ardeal calificate întâi silvae (sau sylvae), înainte de a fi prefăcute în „comitate"
administrative, adică guvernate de comiţi (sau conţi) maghiari.
Mai mult: această identificare între întindere păduroasă şi „regiune ocupată de valahi" o găsim
şi la sud de Carpaţi, adică în Muntenia de azi! Ştiţi ce înseamnă Vlaşca? înseamnă în limba
slavă „ţara valahă"... Dar Codrul Vlăsiei? (Din care numai o infimă bucată mai dăinuieşte azi,
la nord-vest de Bucureşti, dar care acoperea, în Evul Mediu, o imensă întindere.) Vlasie în
slavă pluralul lui vlah (valah, român), deci înseamnă Codrul românilor. Până şi numele
judeţului Teleorman e tot dovadă a unei regiuni de pădure deasă, în care se adăposteau
băştinaşii, căci în limba türk (pecenegă sau cumană) deli orman înseamnă „pădure nebună"!
Deci nu numai pădurile din Ardeal, ci şi cele din şesul muntean erau, la începutul Evului
Mediu, locuite în continuare de strămoşii românilor dinainte de amestecul cu slavii, căci,
altfel, aceştia nu le-ar fi numit „vlăsii".
Să ne înţelegem, când zicem păduri (sylvae), trebuie să ne închipuim imense întinderi
împădurite, cât un judeţ sau două, în mijlocul cărora se aflau, ici-colo, ori locuri neacoperite
în chip natural, ori dumbrăvi întinse croite de om, despădurite şi desţelenite, şi unde puteau
trăi comunităţi întregi cultivând meiul, ceapa sau varza şi crescând vite, porci şi păsări. Acolo