Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

Mă adresez tinerilor de astăzi, cu o libertate de spirit care în general nu se găseşte în cărţile de
istorie. Ni se spune că tot ce s-a făcut în trecut a fost bine. Şi e impresionant să notăm astăzi
că, atunci, aproape unanimitatea clasei politice a aprobat acea acţiune a guvernului român —
reiese din discursurile epocii, din memorii şi din alte documente că singurul regret al
liberalilor era „că nu erau ei la putere" ca această „glorie" să se răsfrângă asupra lor! Eu cred
că s-a făcut rău în 1913 când nu ne-am mulţumit numai să îi împiedicăm pe bulgari de a
obţine hegemonia în Balcani, dar le-am cerut şi o porţiune de teritoriu în Dobrogea, unde de
altfel nu erau majoritari nici bulgarii, nici românii, ci turcii şi tătarii. Pentru România nu era
indispensabilă această mărire a Dobrogei, pentru Bulgaria era vitală din punct de vedere
agricol şi fiindcă ţara era mai mică. Ne-am făcut prin aceasta duşmani din oameni care au fost
întotdeauna alături de noi în cursul istoriei. Eu cred că preluarea Cadrilaterului de la bulgari în
1913 a fost o greşeală politică. Am plătit-o foarte scump în 1916, când i-am avut pe bulgari
împotriva noastră, şi chiar până astăzi au rămas urme dureroase. Totuşi, trebuie să adaug că
era prevăzută o contraparte. Obţinerea Cadrilaterului era legată de ideea de a-i aduce acolo pe
vorbitorii de limbă română, pe aromâni şi pe meglenoromâni, cei vorbind dialecte româneşti
şi aflaţi în Balcani. Era însă un proiect prost înjghebat şi, după părerea mea, chiar imoral,
fiindcă noi am fi luat nişte aromâni din Grecia sau din Albania pentru a-i aşeza într-o parte a
Bulgariei, sau într-o regiune ce s-ar fi cuvenit Bulgariei. De fapt, proiectul nu s-a putut realiza
decât la o scară foarte redusă, câteva mii de familii, iar tragedia pe care am trăit-o în 1940 nea
silit să retrocedăm Cadrilaterul şi să mutăm grabnic pe imigraţi în alte zone ale ţării. Să fim
cinstiţi: aducerea unui număr de aromâni în Cadrilater a fost un eşec politic grav — nici
aromânii n-au fost mulţumiţi, întrucât noi, în schimbul acestui „târg", am renunţat să-i forţăm
pe ceilalţi semnatari ai tratatului de la Bucureşti să accepte un articol asigurând ocrotirea vorbitorilor
de dialect românesc acolo unde se aflau.
197
Poate fi „obiectiv" istoricul contemporaneităţii?
Constat deodată că nu m-am ţinut de cuvânt, nu mi-am respectat angajamentul, luat implicit în
scurta prefaţă, de a fi nepărtinitor; nu m-am putut împiedica de a „lua poziţie", de a exprima o
părere critică asupra unei decizii politice din trecutul nostru recent. Să vă cer iertare? Nu.
Fiindcă ştiu că voi mai „recidiva" de câteva ori până vom ajunge la epoca prezentă. Atunci să
încerc să mă justific.
Când te apropii de perioada cu adevărat contemporană, adică de cea trăită de oameni dintre
care unii mai sunt în viaţă, perspectiva se schimbă, închipuiţi-vă că în 1913 când se petreceau
aceste evenimente, tatăl celui care vă vorbeşte era om matur şi a fost mobilizat. De asemeni în
1916, şi a murit sub uniformă în 1918. Eu însumi, copil în braţele mamei, am străbătut Rusia
în toamna lui 1917, în plină revoluţie bolşevică. Atunci evenimentele parcă ar prinde altă
coloratură, altă dimensiune. Te simţi direct implicat. Nu mai poţi doar povesti, eşti tentat să şi
judeci. Pasiunea istoricului de a reînvia trecutul şi de a-l explica se împleteşte cu preocuparea
politică a omului implicat în viaţa ţării şi îngrijorat de viitorul ei. în contemporaneitate,
istoricul nu se poate abţine — orice ar zice — de a fi şi om politic, adică cetăţean preocupat
de soarta cetăţii, căci asta înseamnă în greaca antică politika, anume ştiinţa şi arta de a
guverna cetatea (polis). Şi, de când a apărut scrierea istorică, curiozitatea de a cunoaşte şi
înţelege trecutul s-a născut din dorinţa de a şti mai bine cum să te călăuzeşti în prezent, cum
să-ţi alegi viitorul. Mă veţi ierta deci dacă uneori, evocând momente de grea cumpănă când se
putea alege o cale sau alta, nu mă voi putea împiedica de a depăşi naraţiunea pentru a exprima
şi o judecată de valoare (căci voi avea simţământul de a mă afla eu însumi în situaţia celui ce
trebuie să ia hotărârea).