Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

turcă. Tudor Vladimirescu este printre cei care visează la o luptă împotriva otomanilor, iar,
atunci când izbucneşte revoluţia grecilor în 1821, se află alături de ei cu vreo opt mii de
panduri, moşneni din Oltenia care, ca şi el, fie luptaseră alături de ruşi în război, fie se
înrolaseră la noi în ţară. Pentru prima oară după mai multe generaţii, oamenii se înrolau ca să
constituie o pază împotriva incursiunilor unui fioros aventurier bosniac ajuns paşă de Vidin,
Pasvantoglu, care devastase în mai multe rânduri Oltenia şi chiar trecuse o dată Oltul, stârnind
panică la Bucureşti. (De pe vremea lui a rămas expresia populară: „Ca pe vremea lui
Pasvante"!)
Tudor Vladimirescu porneşte din Oltenia spre Bucureşti, la îndemnul unor mari boieri
favorabili Eteriei, ca Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, care l-au
însărcinat să ridice „norodul".
153
Când se apropie însă de capitală, mai toţi boierii fug în Transilvania, la Braşov, de teama unei
răscoale ţărăneşti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, păstrează o ordine chiar
brutală în armata lui, aşa încât pandurii sosesc la Bucureşti fără să fi provocat dezordini. La
Bucureşti se întâlneşte Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei greceşti care venea din
Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din păcate, ei nu înţeleg războiul în acelaşi fel; Ipsilanti voia o
mare Grecie, care să se întindă până în ţările noastre, pe când Tudor înţelegea să lupte numai
pentru români. Şi aici se petrece altă dramă: Ipsilanti, care fusese aghiotant al ţarului, minţise
într-un fel pe români afirmând că vor intra în război din nou şi ruşii. Dar iată că ţarul îl
dezminte. De ce? Fiindcă puterile care-l învinseseră pe Napoleon în 1815, precum şi Franţa
regală, formaseră ceea ce se numea Liga Sfântă, pentru a se apăra împotriva revoluţiilor. Ţarul
nu mai îndrăzneşte să sprijine o revoluţie grecească, chiar dacă era îndreptată contra turcilor
— ar fi însemnat să nu-şi respecte cuvântul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care
tocmai în acel moment sunt întruniţi în Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotărî o intervenţie
împotriva unei revoluţii la Napoli! Ţarul dezminte deci solemn că ar avea de gând să
sprijine revolta grecilor. Vestea descumpăneşte grav pe toţi eteriştii. Tudor Vladimirescu îşi
dă seama că revoluţia este pierdută, şi intră în negocieri secrete cu turcii. Cele două armate
înaintează de la Bucureşti, spre vest, în paralel (cea a lui Ipsilanti trecând pe la poalele
munţilor, cea a lui Vladimirescu prin câmpie), neştiind cum şi când să se unească în cazul
unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti interceptează corespondenţa dintre comandantul turc de la
Dunăre şi Tudor. Atunci grecii îl prind pe acesta în conacul de la Goleşti şi, după un
simulacru de proces, îl ucid mişeleşte şi îi aruncă trupul într-un puţ. Ne miră totuşi faptul că
mica trupă de eterişti, care l-au luat pe Tudor de la Goleşti, n-a întâmpinat nici o împotrivire
din partea pandurilor. Excesiva lui severitate cu trupa — până la cruzime — poate fi o
explicaţie, în momentul arestării, atârnau spânzuraţi într-un pom, din ajun, tânărul Urdăreanu,
frumos, zice-se, ca un arhanghel, şi un alt căpitan, amândoi iubiţi de trupă.
154
Am mai putea trage şi alt învăţământ din jalnicul sfârşit al lui Tudor Vladimirescu: Tudor,
neam de moşnean din nord-vestul Olteniei, dintr-o regiune de plaiuri unde nu era nici un sat
de clăcaşi, ci numai sate de ţărani liberi, de moşneni, n-a avut alături de el în acţiunea
revoluţionară, totodată naţională şi socială, nici un „intelectual" pământean. Nu se încropise
încă în Principate o „burghezie" naţională. Exista deja o pătură destul de largă de negustori şi
meseriaşi (mulţi dintre ei însă străini) care-şi trimiteau copiii la Şcolile Domneşti, dar ei nu
aveau încă simţământul clar că formează o clasă, cu dreptul la revendicări şi, încă mai puţin,
la conducere. Politica era treaba boierilor. De altfel şi Vladimirescu trebuie să fi avut