Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

Când românii au văzut că nu erau respectate făgăduielile făcute în momentul Unirii, o parte
din preoţime, în cele din urmă peste jumătate din biserică — îndemnaţi şi de fraţii din
Muntenia şi Moldova şi de insistente misiuni ale Bisericii ruse — au revenit la ortodoxie, cu
toate măsurile de o cumplită brutalitate pe care le luau autorităţile pentru a opri acest proces.
(Faptul că atunci armata austriacă a dărâmat biserici şi a tras cu tunul în sate nu justifică
măsurile de prigoană pe care le-au luat comuniştii români, două veacuri mai târziu, pentru a-i
sili pe uniţi să se lepede de credinţa lor, revenind la ortodoxie.
122
Cu aplicarea la nesfârşit a legii antice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", nu se va înainta
niciodată către
Civilizaţie.)
Existau de-atunci în Transilvania două biserici, aproape egale: Biserica unită (sau uniată, sau
greco-catolică) şi Biserica ortodoxă. Cea din urmă nu mai avea însă mitropolit (depindea de
un mitropolit sârb), iar uniaţii se găseau într-o situaţie mai favorabilă decât ortodocşii.
Pentru a fi cu desăvârşire imparţiali, trebuie să recunoaştem că, cu toate că s-au exercitat
presiuni revoltătoare asupra Bisericii ortodoxe ca să treacă la „uniatism", rezultatele, pentru
românime, ale Unirii cu Roma au fost benefice. Câteva zeci de ani mai târziu, un episcop unit,
Inochentie Micu-Klein, care se luptase pentru a obţine într-adevăr drepturile promise, şi în
cele din urmă fusese exilat la Roma, a primit totuşi, ca o compensaţie, dreptul de a trimite
tineri preoţi să studieze la Roma şi la Viena. Iar aceşti tineri, pe la mijlocul veacului al XVIIIlea,
se întorc entuziasmaţi de descoperirea făcută. Mai întâi, mândria de a fi de origine
romană. Tinerii uniaţi vor aduce, primii, elemente de occidentalizare în ţările române. Cei
dinţii învăţaţi români care scriu istorie, care fac gramatici, literatură şi ştiinţă în limba română
sunt dar foştii elevi uniaţi de la Roma şi din alte mari centre din Apus. Citez numai câteva
nume, pe care le cunoaşteţi din cărţi (în care nu se precizează însă niciodată că erau grecocatolici!):
Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein; ei răspândesc ideea de
romanitate, de origine nobilă a neamului, - ceea ce va constitui „ideea forţă" care va trezi
pasiunea naţională la noi.
Putem găsi astăzi un cusur pasiunii lor de atunci: dorinţa de a afirma originea latină a limbii
noastre i-a împins multă vreme către excese de „latinizare" a limbii, şi în ortografie şi în
vocabular, care, îndepărtându-se, până la caricatură, de graiul popular, risca să sape o
prăpastie între masa populară şi cei şcoliţi şi să producă o limbă artificială, inaptă creaţiei
literare autentice. Din fericire, cu vremea, a învins bunul-simţ iar excesele „şcolii latiniste" sau
şters.
123
Marea răscoală din 1784
Între timp, situaţia ţăranilor români, indiferent că erau ortodocşi sau uniţi, continua să fie
jalnică şi se va ajunge în 1784 la o mare răscoală ţărănească împotriva clasei maghiare
dominatoare, răscoală condusă de trei ţărani mai cu vază, porecliţi Horia, Cloşca şi Crişan.
Horia, cel mai îndrăzneţ, s-a dus de mai multe ori la împărat (Iosif al II-lea, fiul Măriei
Tereza, care trecea drept un suveran luminat — se crease tocmai expresia „despot luminat") şi
a crezut în asigurările primite privind soarta iobagilor. Când Horia a văzut că aceste făgăduieli
nu erau respectate, a ridicat steagul revoltei şi a început o răscoală pe scară mare a ţărănimii,
cu atacuri împotriva conacelor grofilor unguri. Mişcarea a fost înăbuşită în sânge de armata
austriacă. Dintre cei trei conducători ai răscoalei, Crişan s-a sinucis în temniţa lui, iar ceilalţi