Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

doi au fost traşi pe roată, pedeapsă groaznică în care osânditului i se frâng picioarele şi toate
oasele cu răngi de fier — în prezenţa a mii de ţărani, ca să vadă cum sunt pedepsiţi cei ce
îndrăznesc să se ridice împotriva ordinii stabilite. (Guvernator al Transilvaniei, însărcinat cu
restabilirea ordinii, era atunci baronul Brukenthal, ale cărui preţioase colecţii de artă pot fi şi
azi admirate în frumosul său palat de la Sibiu.)
Ne aflăm în ajunul Revoluţiei Franceze, există de-acum în toată Europa o mişcare liberală şi o
presă independentă, astfel încât „revolta valahilor" din imperiu a avut, pentru prima oară, un
larg ecou în Europa apuseană.
Aşadar, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ţărănimea română continuă să fie asuprită, dar
există acum o intelectualitate, şi Ia uniaţi şi la ortodocşi (care se trezesc stimulaţi de
activitatea Bisericii unite), iar aceşti învăţaţi români încep să trimită la Viena proteste şi cereri
de libertate mai mare şi de egalitate pentru români. Intelectualii români trimit împăratului, în
1791, o petiţie care şi-a păstrat numele de Supplex Libellus Valachorum, adică expunerea
revendicărilor românilor din Ardeal, revendicări foarte clar exprimate, cu argumente istorice,
juridice, demografice şi care revelă o influenţă probabilă a ideilor Revoluţiei Franceze.
124
Acest Supplex & rămas fără răspuns favorabil, iar situaţia românilor nu s-a îmbunătăţit
decât foarte încet. De pildă, preoţii greco-catolici au căpătat treptat drepturi egale cu cele ale
preoţilor protestanţi sau catolici. Apoi s-au deschis din ce în ce mai multe şcoli, au plecat din
ce în ce mai mulţi studenţi în Occident. Nu putem spune ca, cu vremea, nu a existat un
progres.
Trebuie să ne întoarcem acum — cu aproape două veacuri în urmă — în principatele
extracarpatice, care, sub un control mult mai apăsător din partea Porţii Otomane, cunosc o
evoluţie foarte diferită.
Veacul al XVII-lea în Ţara Românească şi Moldova
În veacul al XVII-lea în Muntenia şi Moldova nu mai avem figuri strălucite de conducători de
oşti. După Radu Şerban, un singur domnitor, Radu Mihnea al III-lea, în 1658, va îndrăzni
pentru câteva luni să se alieze cu Gheorghe Râkoczi, voievodul Transilvaniei, şi să poarte
război cu turcii, însă fără rezultat. De-acum voievozii noştri au înţeles că trebuie să plece
capul, nu mai au aproape deloc armată pământeană, ci doar lefegii. Apar însă, în ambele ţări,
câteva figuri care au jucat un roi important în cultură: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu în Muntenia şi Vasile Lupu în Moldova.
Matei îşi zice Basarab fiindcă este înrudit cu Craioveştii pe linie maternă. Era de fapt un
Brâncovean; înainte de a fi domnitor i se spunea Aga Matei din Brâncoveni.
125
Este un bun ostaş, domneşte timp de 21 de ani, iar domnia lui a fost liniştită, a clădit multe
biserici, a refăcut alte biserici vechi. Spre nenorocirea ţării însă, nu i-a dat pace vecinul lui din
Moldova, Vasile Lupu, care era de origine albaneză; tatăl lui fusese boierit în Moldova. Şi-a
zis Lupu şi s-a prenumit Vasile fiindcă „Vasilevs" înseamnă rege în greaca bizantină. Era deci
ambiţia lui nebunească să reînvie Imperiul Bizantin. Avea o Curte bogată, foarte pretenţioasă,
oarecum de parvenit, însă domnia lui a dat strălucire Moldovei; străinii erau uimiţi văzând ce
Curte cu lux occidental, cu podoabe, ce tacâmuri de argint avea voievodul Moldovei. Din
păcate, ambiţia l-a făcut să-şi dorească fiul domn în Muntenia, pentru ca el să domnească de
fapt peste ambele principate, şi de aceea cele două principate, deja sleite de puteri, în loc să