Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

1792). Atunci atinge pentru prima oară Rusia ţaristă graniţa Nistrului. Vedeţi deci că nu
suntem dintotdeauna vecini cu ruşii. Am fost vecini cu rutenii şi, mai la răsărit, dincolo de
stepe multă vreme pustii, cu cazacii, dar ruşii moscoviţi abia după Petru cel Mare au început
să se apropie de Marea Neagră, şi, în toate războaiele pe care le-am pomenit, de fiecare dată
înaintează, ocupând ţinuturi odinioară dependente de tătarii din Crimeea sau chiar direct de
turci (Ucraina apuseană).
149
Aşa ajung pe rând la Nipru, la Bug, iar acum, în 1792, la Nistru. Ei ar fi vrut ca pasul următor
să fie anexarea ambelor „Principate dunărene", cum ni se zice de-acum în cancelariile europene.
Până atunci, din cauza ambiţiilor rivale ale Austriei, ruşii nu se încumetau să râvnească
şi la Muntenia. Dar iată că, o dată cu războaiele Revoluţiei Franceze şi ale lui Napoleon,
Austria e ţintuită la apus. Rusia profită de ocazie şi dezlănţuie un nou război cu turcii,
ocupând ambele principate timp de şase ani (1806-l812). Negocierile de pace tărăgănează luni
şi luni de zile — în cele din urmă au loc la Bucureşti în hanul lui Manuc, de curând construit
de un negustor armean, figură de mare aventurier. Acum ruşii se grăbesc, căci se vădeşte că
Napoleon se pregăteşte să atace Rusia. Anglia, care e sufletul rezistenţei antinapoleoniene, se
străduieşte din răsputeri să-i aducă pe ruşi şi pe turci la masa negocierilor. Şi atunci asistăm la
o incredibilă greşeală a diplomaţiei lui Napoleon: postul de ambasador al Franţei la
Constantinopol e deocamdată vacant, iar noul ambasador desemnat călătoreşte ca un crai şi
soseşte când pacea e semnată (16/28 mai 1812)! Ruşii au renunţat la Muntenia, chiar şi la
jumătatea apuseană a Moldovei, dar capătă Moldova dintre Prut şi Nistru, pe care o vor boteza
Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de extremitatea sudică a ţinutului). Şase
săptămâni mai târziu, „Marea Armată" a lui Napoleon intră în Rusia — dar diviziile ruseşti,
care făceau faţă armatelor turceşti de la Dunăre, sunt de-acum în drum spre Rusia şi vor
participa, pe râul Berezina, la dezastrul armatei napoleoniene în retragere.
De aproape 200 de ani, istoricii, diplomaţii, oamenii politici îşi pun întrebarea: cum au putut
face turcii o pace atât de păguboasă cu numai câteva săptămâni înainte de atacul lui Napoleon
contra Rusiei? Bineînţeles, chestiunea s-a pus îndată şi la Constantinopol.
150
Şi s-a găsit pe loc un ţap ispăşitor în persoana marelui dragoman Dimitrie Moruzi, fiu de
domn fanariot şi candidat la domnie, vinovat chipurile de a fi sfătuit încheierea păcii. Lucrul e
poate adevărat. Ştim însă astăzi, prin publicarea unor documente din arhivele otomane, că
guvernul turc a avut atunci în mână toate elementele pentru a cântări alternativa: însărcinatul
cu afaceri al Franţei (locţiitorul ambasadorului) înmânase ministrului turc de externe o notă
din partea guvernului napoleonian îndemnând stăruitor Poarta să nu încheie pacea, atacul
împotriva Rusiei fiind iminent. Nota a fost îndelung discutată în Divan, cu sultanul, marele
vizir, toţi „responsabilii", şi după matură chibzuinţă s-a luat hotărârea de a semna îndată
pacea, o eventuală victorie a Iui Napoleon apărând acelor guvernanţi turci, probabil pe drept
cuvânt, ca reprezentând o mai mare primejdie pentru împărăţia turcă decât vecinătatea Rusiei.
Aşa a început drama Basarabiei, acum aproape 200 de ani. Să-i învinuim doar pe fanarioţi?
Sunt şi astăzi istorici care susţin că grupul de familii fanariote care vreme de sute de ani au
uneltit în culisele puterii otomane — plătind adesea cu capul ambiţia şi îndrăzneala lor — au
urzit un complot „cu bătaie lungă", în care scopul era să sape în ascuns puterea otomană până
ar fi fost în măsură să reconstituie, sub conducerea lor, o împărăţie creştină cu toate popoarele
ortodoxe din regiune. Fapt e că grecii (toţi grecii, nu numai fanarioţii!), prea mândri de
trecutul lor bizantin, au avut întotdeauna un complex de superioritate faţă de popoarele