Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

documente externe referitoare la domnia lui, îl găsim în termeni buni şi cu Papa şi cu regele
Ungariei. Dar în 1359, supărat că regele u popreşte corespondenţa directă cu Papa, de la care
spera o recunoaştere ca domn „autocrat" — adică suveran care deţine domnia de la
Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o numire —, voievodul muntean se adresează patriarhului
de la Constantinopol şi împăratului bizantin — de-acum rămas doar cu prestigiul, nu şi
cu puterea ele odinioară — şi obţine ca Mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulţi enoriaşi
din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeş, la Curtea lui de „Domn autocrat al ţării
Româneşti" (autocrator era termenul grecesc şi samodr-javnîi, termenul slavon).
56
Cam în aceiaşi ani clădeşte frumoasa biserică domnească de la Curtea de Argeş, unde îl găsim
în pronaos: personaj mărunt şi smerit, zugrăvit îngenuncheat în faţa chipului lui Cristos, al
Maicii Domnului şi al Sfântului Nicolae, sfânt foarte venerat în Biserica răsăriteană; probabil,
de atunci, îl întâlnim în documentele greceşti cu dublul nume Nicolae-Alexandru. (Istoricul
Daniel Barbu a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că la acea vreme o schimbare
de nume în cursul domniei nu putea avea loc decât în caz de schimbare de confesiune,
eventual şi cu un nou botez.) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată
când dinastia lui Basarab, cu toate sforţările Bisericii catolice şi curţii maghiare de a lega Ţara
Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care
ţinea de veacuri majoritatea locuitorilor ţării.
Această întorsătură n-a fost — se înţelege — pe placul regelui Ungariei Ludovic I, unul dintre
marii suverani ai dinastiei angevine, care a continuat presiunea şi asupra succesorului lui
Nicolae-Alexandru, Vladislav — rămas în memoria populară sub numele de Vlaicu Vodă.
Dar nici acesta n-a schimbat linia politică a predecesorului său, ba a îndrăznit chiar să opună
rezistenţă cu armele, ajungând în cele din urmă, în 1368, la un compromis favorabil ţării sale:
regele Ungariei, în schimbul jurământului de credinţă, îi recunoştea domnia asupra Ţării
Româneşti şi Severinului, şi-i dădea ca feudă şi ducatul Făgăraşului, dincolo de munţi.
Descălecatul în Moldova
Ceea ce se întâmplă în Moldova, cam în acelaşi timp, seamănă şi totuşi se deosebeşte de cele
pomenite mai sus privind Muntenia, în Moldova în mod cert a fost un descălecat, adică
venirea de dincolo de Carpaţi a unui grup care a cucerit actuala Moldovă.
57
Cum s-a întâmplat? S-au purtat mai întâi lupte ale regilor Ungariei, ajutaţi de supuşii lor
rumâni, împotriva tătarilor, pentru a-i îndepărta de graniţa Carpaţilor. Ungurii şi românii au
trecut munţii, i-au învins pe tătari, iar regele Ungariei, mulţumit de serviciile unuia dintre
voievozii din Maramureş, pe nume Dragoş, îl lasă stăpân peste un teritoriu în Moldova, unde
se închegaseră mai de mult mici unităţi politice, în legătură, probabil, cu cnezatul Halici
(Galiţia). Dragoş este deci la început în fruntea a ceea ce se numea, în termeni feudali, o
„marcă" a regatului ungar la răsărit de Carpaţi. întâmplarea face însă că la foarte puţini ani
după această stabilire a lui Dragoş în Moldova, o familie, tot din Maramureş, rivală cu familia
lui, familia unui Bogdan, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, trece în Moldova şi îi
alungă pe descendenţii lui Dragoş. De-acum începe o nouă dinastie, a Bogdăneştilor — li s-a
spus, în istoriografia modernă, Muşatini, din cauza unei femei, Margareta-Muşata. (Istoricul
ieşean Ştefan Gorovei a arătat de curând, cu argumente convingătoare, că data tradiţională a
descălecatului lui Dragoş (1359) era greşită. Dragoş trebuie să se fi stabilit în Moldova o dată