Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

63
Iată un alt exemplu eventual (repet, eventual, nu sigur): unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân,
Radu, frate mai mare al lui Vlad Dracul, şi care a domnit înaintea acestuia, a rămas cunoscut
cu porecla Radu Prasnaglava. îl văd tradus în toate cărţile noastre de istorie: Radu cel Pleşuv,
sau Radu cel Chel. Cred că e o eroare de traducere datorată faptului că în română „gol"
înseamnă şi descoperit pe din afară (capul gol) şi deşert înăuntru (o oală goală). Or, în limbile
slave, pentru cap gol pe din afară există termeni înrudiţi cu termenii români pleşuv sau pleşu,
dar prasno înseamnă numai gol pe dinăuntru! în sârbă există chiar termenul prasnoglavac
pentru a vorbi de... prostul satului! Deci porecla Prasnoglava dată domnitorului nostru n-ar fi
însemnat nicidecum Radu cel Pleşuv, ci Radu Prostul! E de neînchipuit ca doar nişte scribi de
cancelarie să fi îndrăznit să insulte astfel un „os de domn", chiar detronat. O asemenea poreclă
nu i-a putut fi dată decât de boierii mari, continuând a se considera oarecum pe aceeaşi treaptă
socială cu familia domnitoare şi mânuind încă curent limba slavonă. De altfel, şi porecla
nepotului său Radu, zis „Cel Frumos" (fratele lui Vlad Ţepeş), tot o poreclă cu iz ironic a fost,
pentru că-i plăcuse, pe când era tânăr ostatic în Turcia, sultanului Mehmed al II-lea! Povestea
e relatată, cu amănunte, în cronica grecească a lui Laonic Chalcocondilas.
O ultimă dovadă că slavona trebuie să fi fost înţeleasă de boierime şi de o pătură cultă a
clerului, poate şi a negustorimii, până şi la începutul veacului al XVII-lea, e faptul că învăţatul
boier Udrişte Năsturel, cumnatul lui Matei Basarab, când traduce din latineşte Imitatio Christi,
cea mai populară lucrare mistică din Occident, nu o traduce în română, ci în slavonă. S-o fi
făcut oare numai pentru câţiva popi şi câţiva diaci? Clasa boierească, cu toate împrospătările
de trei-patru sute de ani, trebuie să fi continuat a mânui slavona ca limbă de cultură şi poate Şi
ca limbă de distincţie socială, aşa cum se va întâmpla, în secolul XVIII, cu greaca, iar în
secolele XIX-XX cu franceza.
64
Boierii mici
Cine urma în ierarhia statului după marii boieri? în hrisoave, Vodă se adresează întotdeauna
„boierilor mei mari şi mici". Exista deci o categorie întreagă de boieri mai mici, care aveau şi
ei moşii şi se bucurau de anumite privilegii în schimbul serviciului în oştire sau la Curte. Dacă
— aşa cum am văzut — primul „Mare Voievod" a găsit, gata constituită, o categorie socială
de posesori de pământ şi de şerbi, de îndată ce şi-a consolidat autoritatea a încercat să
lărgească această clasă cu oameni credincioşi lui, sau care se remarcaseră prin vitejie în
război. Aceasta se făcea dăruindu-le pământ în regiuni încă pustii sau slab populate, ori
pământ confiscat de la alt boier, considerat nevrednic sau trădător (se zicea „hain"). Foarte
repede s-a stabilit un obicei (o cutumă), a cărui origine istorică nu s-a lămurit deplin, după
care voievodul avea asupra pământului întregii ţări un fel de drept superior de proprietate,
juriştii vorbesc de dominium eminens. Aceasta îi dădea dreptul să atribuie cui voia
pământurile vacante sau nelucrate, să moştenească pământurile sau casele rămase de pe urma
unui posesor mort fără moştenitori, în fine, cum am spus, să confişte bunurile unui boier hain.
Acest drept recunoscut voievodului reprezenta pentru el un puternic mijloc de presiune asupra
boierilor, mari şi mici, şi a fost sursa unei continue înnoiri a clasei boiereşti. Singura limitare a
arbitrariului voievodului o reprezenta riscul de răzvrătire a partidelor de mari boieri, fie că
aceştia luau armele împotriva domnului în scaun, fie că intrigau împotriva lui la
Constantinopol, fie că se refugiau în Ungaria sau în Polonia, de unde se puteau întoarce cu
ajutor împotriva lui.