Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

Antonescu nu s-a mai putut înţelege cu legionarii, care s-au comportat inadmisibil, creând o
poliţie politică paralelă; s-au dezlănţuit cu violenţă împotriva evreilor şi, sub pretextul
românizării, au preluat averile lor şi le-au împărţit între ei. Au omorât o serie întreagă de foşti
miniştri (60 de foşti miniştri şi demnitari ucişi la Jilava, în noiembrie 1940). Cel mai mult a
impresionat uciderea marelui istoric Nicolae Iorga (noiembrie 1940), iar din clipa aceea a fost
clar că generalul Antonescu a hotărât să se despartă de legionari. La sfârşitul lui ianuarie '41
are loc un fel de război civil care durează două zile, în care armata, de partea lui Antonescu, îi
învinge pe legionari. Aceasta o dată ce Antonescu se asigurase de neutralitatea nemţilor —
care, după câteva luni de observare a situaţiei interne de la noi, ajunseseră la concluzia că în
ajunul declanşării unui război în Rusia le era mai de folos disciplina militarului Antonescu
decât haosul legionar. Unii legionari fug în Germania, restul sunt ori internaţi în lagăre, ori
închişi, ori fişaţi pentru a fi, într-un fel sau altul, îndepărtaţi mai târziu, de pildă prin trimiterea
în linia întâi pe front, când vom intra în război, ceea ce se va şi întâmpla. Este sfârşitul
dominaţiei legionare la noi.
Dictatura lui Antonescu s-a arătat şi mai nemiloasă faţă de alte categorii politice, sociale sau
etnice. După începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, sub cuvânt că evreimea din
Basarabia şi Bucovina de nord se arătase în general favorabilă ocupaţiei sovietice şi avuseseră
loc chiar acţiuni criminale împotriva armatei române, Antonescu a luat hotărârea să deporteze
toată populaţia evreiască din Basarabia şi Bucovina dincolo de Nistru.
222
La care s-au adăugat, fără explicaţii, unele grupuri de evrei din restul ţării şi un număr
însemnat — care nu-i bine lămurit nici azi — de ţigani, în total, această deportare în masă e
evaluată la circa 150 000 de oameni, aruncaţi literalmente în pustiu, fără structuri de primire
prevăzute. Fiind zonă de război şi cunoscând purtarea brutală a armatei germane în înaintarea
ei, evaluarea definitivă a numărului morţilor şi dispăruţilor e cvasi-imposibilă. Această teribilă
măsură e astăzi imputată ca o crimă nu numai lui Antonescu şi guvernului să u, d întregii
noastre naţiuni. Eu unul pot mărturisi că n-am avut pe atunci nici cea mai mică cunoştinţă
despre această
tragedie.
Trebuie adăugat că, în anii următori, mareşalul şi-a modificat atitudinea faţă de minoritatea
evreiască, în anii 1942-l943, cu toate insistenţele repetate ale guvernului german de a-i preda
pe evreii noştri, a refuzat permanent, ba a şi favorizat salvarea unor evrei din Occident sau din
Transilvania de nord ocupată de unguri. Guvernul ungar, în schimb, în primăvara 1943, a
cedat cererilor naziste, predând pe toţi evreii din Transilvania de Nord, iarăşi circa 150 000,
dintre care puţini au supravieţuit. Gestul lui Antonescu din 1943 e însă puţin cunoscut în
Occident, şi, chiar când e cunoscut, nu şterge fapta din 1941.
Războiul din răsărit (iunie 1941)
Germania a atacat Rusia la 22 iunie 1941, iar noi ne-am aflat alături de nemţi. Şi eu am fost pe
linia frontului din prima zi. Eram toţi tinerii, plini de avânt la gândul de a şterge ruşinea din
anul precedent şi de a redobândi Basarabia şi Bucovina. Noi am crezut că, alături de armata
germană, va fi un război uşor de câştigat; a fost, dimpotrivă, un război dramatic, căci
Antonescu (avansat mareşal la începutul ostilităţilor) nu s-a mulţumit să redobândească
Basarabia şi Bucovina de nord şi să se oprească la graniţele ţării, cum au făcut finlandezii; el a
vrut să meargă mai departe alături de nemţi, în speranţa că, dacă câştigă războiul, fiind aliaţii
lor fideli, ni s-ar fi retrocedat cel puţin o parte din Transilvania de nord.
223