Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

„monstruoasa coaliţie". Adevărul este că această coaliţie a fost realizată de masoni. S-a creat
chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori şi
liberali, şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare,
în noaptea de 11/23 februarie 1866, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mână
şi l-au silit pe principele Cuza să-şi semneze abdicarea. Cuza s-a purtat extrem de elegant, a
iscălit, a plecat a doua zi spre Austria şi niciodată n-a făcut vreo plângere sau vreo încercare
de revenire, repetând mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. A murit în exil, relativ
tânăr, în 1873.
Cum s-a ales un domn străin în 1866
Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la
1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de
partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii
noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui
Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă
vasală a Turciei! Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante" care nu
consimţi-seră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie
ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni
eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la
Paris, ca „agent al guvernului provizoriu", pe Ion Bălăceanu pentru a-i cere lui Napoleon al
III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe
câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza. Iată versiunea lui Bălăceanu.
(Vă povestesc aici un lucru încă inedit, pe care îl cunosc din memoriile lui Bălăceanu, care,
din diverse motive, n-au fost încă publicate, iar eu am avut norocul să obţin o copie de la o
nepoată a lui Bălăceanu, o baronesă franţuzoaică, decedată între timp.)
181
Ministrul francez de externe îl primeşte pe Bălăceanu foarte rece: „Cine-i acest agent al unui
guvern revoluţionar care a răsturnat pe un protejat al împăratului? Nu vrem să-l primim."
Bălăceanu reuşeşte, prin manevre de culise, să fie totuşi primit de împărat, îi cere mai întâi
iertare pentru răsturnarea lui Cuza, explicându-i motivele, şi îi spune apoi: „Maiestate,
românii vă cer să ne daţi un domn." Napoleon al III-lea, luat prin surprindere, a cerut răgaz să
se gândească. A solicitat pe doi dintre mareşalii lui, care au refuzat. Trec peste amănunte.
Săptămânile se scurgeau în disperare. Bălăceanu cerea sfaturi în dreapta şi în stânga. După
sugestia unui ziarist de origine italiană, Ubicini, mare simpatizant al românilor — scrisese
articole şi cărţi în favoarea cauzei noastre —, merge s-o vadă pe „Madame Cornu", soţia unui
pictor francez, fata unei foste cameriste a mamei împăratului — copilărise cu acesta, când
erau în exil. Republicană fiind, era supărată acum că Napoleon al III-lea se proclamase
împărat! — dar păstrase cu el legături prieteneşti, ca acelea din copilărie, care nu se sting.
Doamnei Cornu, după o vreme, i-a venit ideea să-l propună pe tânărul Carol de Hohenzollern,
nu fiindcă era rudă (foarte depărtată) cu regele Prusiei Wilhelm de Hohenzollern, viitor
împărat al Germaniei, ci fiindcă se întâmpla a fi nepotul lui Napoleon al III-lea pe linie
maternă! Cele două bunici ale lui Carol erau franţuzoaice şi rude apropiate cu familia lui
Napoleon. Doamna Cornu s-a dus la Napoleon al III-lea şi i-a zis: „Maiestate, de ce nu-l
propuneţi pe nepotul dumneavoastră Carol de Hohenzollern, care-i locotenent în armata
prusacă?" Napoleon al III-lea a primit această idee cu toate că miniştrii lui nu erau de acord să
se propună un neamţ, dar lui Napoleon al III-lea i-a plăcut foarte mult ideea de a propune o
rudă a lui, şi l-a îndemnat pe Bălăceanu să ia legătura cu familia Hohenzollern şi cu cancelarul