Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

atunci, cu accentul lui moldovenesc, Catargi răspunde: „Aiasta nu se poate, maiestate!" (Aş fi
vrut să i se fi spus la fel şi lui Ceauşescu, din când în când, de către oamenii care erau sub
ordinele lui. Pe vremea aceea oamenii noştri politici aveau mai mult curaj.) Mai citez printre
şefii conservatori pe marele moşier Gheorghe Cantacuzino, zis „Nababul", pe generalul
Mânu, pe Petre Carp şi, mai târziu, pe Titu Maiorescu, marele critic literar, cel care crease
Junimea, în fine un conservator mai democrat, Take Ionescu, care va juca un rol însemnat în
timpul primului război mondial şi imediat după; vedeţi deci că exista şi atunci un amestec al
intelectualilor de seamă în politică. Şi Maiorescu, şi Eminescu, şi Caragiale au fost
conservatori!
în schimb, ideile socialiste îşi fac o apariţie mai timidă în publicistică sau prin agitaţie socială,
şi aproape nulă în Parlament, în afară de integrarea în Partidul Liberal a unor personalităţi cu
opţiuni categoric socializante, într-o ţară cu o industrie abia incipientă, deci cu o clasă
muncitoare urbană foarte redusă, socialismul de inspiraţie marxistă nu putea pătrunde decât
încet şi marginal, şi era de altfel în concurenţă cu un curent zis „poporanist", partizan mai
mult al dezvoltării unei agriculturi mici şi mijlocii, în această privinţă, numele a doi
teoreticieni şi luptători politici, ambii veniţi din Rusia, sunt de reţinut: „poporanistul"
Constantin Stere, mic boier basarabean — care va juca un rol politic şi după război —, şi
marxistul, spirit ascuţit, Dobrogeanu-Gherea.
Disputa între partizanii unui efort axat pe dezvoltarea industriei ca imperativ absolut în
vederea intrării României în rândul naţiunilor moderne, şi cei care puneau accentul pe
ocrotirea agricultorilor mici şi mijlocii (care a dus la formula uşor ironică: „România e o ţară
eminamente agricolă!") s-a dus nu numai la nivel doctrinar, dar şi, într-o oarecare măsură, la
nivel parlamentar, între cele două mari partide, conservatorii favorizând mai mult latura
agricolă — întâlnindu-se, paradoxal, pe acest teren cu populiştii şi viitorii ţărănişti, pe când
liberalii erau categoric sprijinitori ai dezvoltării industriale.
190
Începe înflorirea culturală a României
Fiindcă am pomenit de Titu Maiorescu, e momentul să facem un scurt popas în domeniul
cultural, căci am vorbit numai despre politică, economie, războaie, schimbări în legislaţie, dar
n-am spus nimic despre viaţa culturală. Or, în această a doua jumătate a veacului al XIX-lea
asistăm la o bruscă înflorire a culturii româneşti.
Când adopţi un nou model de cultură, cum a fost cazul românilor la începutul veacului trecut,
îţi trebuie în general două-trei generaţii ca să „mistui", să „rumegi" — pentru a vorbi popular
— această nouă cultură. Iată cazul ruşilor, de pildă. Petru cel Mare decretează
occidentalizarea ţării prin ucaz, în 1700, dar va trebui să aşteptăm 120 de ani ca să apară
prima mare creaţie în stil nou, poeziile lui Puşkin; şi mai bine de 150 de ani ca să apară
Dostoievski şi Tolstoi şi marea muzică rusă. La noi, lucrurile au mers mult mai repede, putem
spune chiar că din prima generaţie avem scriitori de mâna întâi, cum au fost Negruzzi sau
câţiva dintre poeţii de la mijlocul veacului, care sunt deja remarcabili, ca Vasile Alecsandri
sau Grigore Alexandrescu. Totuşi, marea înflorire are loc în a doua jumătate a veacului, când
se cristalizează cea mai frumoasă limbă românească — cu toate neologismele necesare, alese
—, şi totuşi autentică, elegantă, echilibrată între tradiţie şi modernism. Eminescu, bineînţeles,
în rândul întâi, apoi mulţi alţii — poeţi sau prozatori — Coşbuc, Vlahuţă, Ion Creangă, Ion
Ghica, Odobescu, Caragiale — apar la urmă şi romancieri, Slavici, Delavrancea, Duiliu
Zamfirescu. Apoi, în generaţia următoare, mari poeţi — Arghezi, Bacovia sau Ion Barbu.
Trebuie subliniat că în a doua jumătate a veacului al XIX-lea s-au împlinit condiţiile pentru
înflorirea marii culturi române, începem să avem pictori de nivel european, ca Grigorescu sau