Neagu Djuvara - O scurta istorie a romanilor ... - resurseistorie1

Paşte, Rusalii.
Vă veţi întreba, poate: dar cum de s-a păstrat credinţa creştină în acea Dacie de-acum izolată
de împărăţie, ca şi de structurile bisericeşti care au ieşit la lumină şi s-au organizat după ce
Constantin cel Mare va fi încetat prigoana împotriva creştinilor (313)? Grea întrebare. Trebuie
să ne închipuim că micile comunităţi creştine din spaţiul carpato-dunărean au putut menţine
contactul cu ierarhia bisericească născândă de peste Dunăre. De altfel, până la venirea
bulgarilor, Bizanţul a păstrat o prezenţă activă de-a lungul Dunării, uneori ţinând chiar capete
de pod pe malul stâng al fluviului. Pe de altă parte, unele căpetenii ale goţilor şi gepizilor din
părţile noastre ştim că au fost creştine şi chiar au propovăduit creştinismul, ei primindu-l în
varianta apuseană, adică de la Roma.
Se cuvine aici să reamintesc un eveniment important din istoria romană, din ultimele veacuri
ala imperiului, anume că, din anul 395 încolo, împărăţia a fost împărţită în două, cu doi
împăraţi şi două capitale: Roma şi Constantinopol, ceea ce a avut consecinţe incalculabile pe
care le mai simţim şi azi. Astfel, în cele două jumătăţi — dintre care cea apuseană a păstrat ca
limbă oficială latina, pe când cea răsăriteană a adoptat, în veacul al VII-lea, greaca, s-au
dezvoltat cu vremea două forme deosebite ale ritului creştin, iar rivalitatea între Papa de la
Roma şi Patriarhul de la Constantinopol a dat naştere la conflicte din ce în ce mai dese şi mai
grave care au dus, în 1054, la o ruptură între cei doi capi ai Bisericii — fiecare afurisin-du-l,
sau excomunicându-l, pe celălalt — iar de atunci această rană nu s-a mai închis, schisma,
adică despărţirea, nu s-a mai rezolvat.
34
Biserica apuseană şi-a zis apoi „catholică" — adică, pe greceşte: universală, pe când cea
răsăriteană şi-a zis „orthodoxă", adică cea drept credincioasă, cea care interpretează corect
dogmele. Şi ca să vă daţi seama de urmările nesfârşite ale scindării împărăţiei romane în 395,
să ştiţi că linia de despărţire între cele două jumătăţi ale imperiului coincide aproape perfect,
după mai bine de un mileniu şi jumătate, cu graniţa actuală între croaţii catolici şi sârbii
ortodocşi! Acest exemplu arată cum o hotărâre istorică oarecum arbitrară sau întâmplătoare,
ca fixarea unei graniţe, poate avea urmări neprevăzute, la nesfârşit.
Pentru a reveni la chestiunea creştinismului în Dacia părăsită de romani, e totuşi de presupus
că, în regiuni mai izolate, creştinismul trebuie să se fi păstrat în forme destul de puţin
„ortodoxe", cu preoţi învăţând gesturile şi tainele religiei din generaţie în generaţie, fără a
avea, adesea, hirotonisirea cerută de canoanele Bisericii pentru a păstra legătura apostolică.
De aceea mai toate cuvintele desemnând la noi funcţiile şi ierarhia ecleziastică vor aparţine
unui al doilea val, adică sunt de origine bulgărească sau grecească (dar şi în acest din urmă
caz, de cele mai multe ori, prin intermediar bulgăresc): mitropolit, vlădică, popă, diacon,
stareţ, duhovnic; de asemeni termeni privitori la lăcaşul de rugăciune: schit, strană, clopot,
hram; sau elemente de liturghie: utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, nedeie, prescură,
spovedanie, post, blagoslovenie; apoi termeni teologici: Maica Precista, duh, rai, iad şi multe
nume de sărbători.
35
Vechiul cuvânt (iată că şi acest cuvânt e latinesc, conventum, cu conotaţie religioasă de
adunare a credincioşilor!), vechiul cuvânt „sunt" a fost contaminat de slavonul sventu încât a
dat de-acum „sfânt". Aşadar, de-abia după acest contact cu ierarhia bisericească a bulgarilor,
de curând organizată de bizantini (şi cu ierarhi bizantini), începe să se înfiripeze şi la noi o
biserică mai organizată, mai disciplinată, mai „ortodoxă" — cu toate că multe datini vechi, cu
iz păgân, păstrate sau născute în veacurile de izolare, s-au mai păstrat, şi se mai păstrează încă