Descarcă - Salvati Copiii

Acest tip de stres apare într-o mare măsură la femeile care au suferit bătăi
repetate şi abuzuri sexuale. Unele rapoarte arată că un procent de 60% până la 80%
dintre femeile care caută adăpost ca refugiu pentru violenţă, manifestă simptome de
SPT, ele fiind considerate de către practicieni o categorie grav afectată, adăposturile
fiind văzute ca refugii de ultimă instanţă, când alte modalităţi de scăpare au eşuat.
Unul dintre rezultatele studiilor referitoare la traumă şi consecinţele sale, ca
beneficiu pentru lucrul clinic cu supravieţuitorii, se referă la natura amintirilor
traumatice. MacIntosh & Whiffen (2005) conchid că aceste amintiri tind să fie
disociate de sfera conştientului şi stocate ca fragmente senzoriale ce au puţină forţă
narativă asociată. La reactualizare însă, ele sunt vivid retrăite de către
supravieţuitor. În general, aceste amintiri sunt reactivate într-o stare de alertă
psihologică sau amorsate de către un stimul senzorial legat de evenimentul original.
Dificultăţile narative pe care SPT le induce au o bază neurobiologică.
Cercetările din acest domeniu sunt consistente în concluzia că nivele repetate de
expunere la traumă, precum şi severitatea simptomelor , au la bază modificări pe
axa hipotalamo-pituitaro-hipofizară (prin secreţia de cortizol şi catecolamine,
primul dintre dintre ele, în exces, având o influenţă neurotoxică). Se produce şi o
hipotrofiere a hipocampusului, efect care joacă un rol important în tulburările
mnezice şi comportamentale ale persoanelor cu stres post-traumatic apud
MacIntosh & Whiffe (2005), Bevans & all (2005); ceea ce explică, desemenea,
vulnerabilitatea persoanelor în situaţii de reexpunere la traumă cât şi asocierea cu
consumul de substanţe.
Victimele şi supravieţuitorii din violenţa domestică sunt mărturii vii ale acestor
influenţe şi modificări pe care trauma le generează.
Implicaţiile clinice ale acestor descoperiri sunt evidente, în primul rând, pentru
că validează experienţele supravieţuitorilor şi diagnosticul de SPT, în al doilea rînd,
spun autorii citaţi, pentru că se extrage necesitatea de a lucra cu aceştia la toate
nivelele, fiind insuficient numai a vorbi despre traumă.
Continuă ideea că e important ca în lucrul cu supravieţuitorii “să-i ajutăm a
encoda fragmentele senzoriale în narativ, să creăm o semantică şi memorie
autobiografică ce în ultimă instanţă le poate permite alinarea durerii şi autoreglarea
afectelor, atunci când sunt bombardaţi de semnalele interne ale pericolului.”
În 1986, regizorul David Linch o aduce pe frumoasa actriţă Isabella Rosellini în
filmul Catifea Albastră (engl. Blue Velvet), în care personajul Dorothy Vallens este
supusă unei traume repetate prin cumplite violuri de către un străin psihopat, drogodependent
şi violent, care-i ţine captivi pe fiul şi soţul său. Dorothy Vallens
manifestă simptome disociative precum depersonalizarea, amnezia şi amorţirea
afectivă ca modalitate de a rezista şi supravieţui acestui context dramatic.
Simptomele disociative sunt o componentă semnificativă a răspunsului la
traumă şi apar fie în perioada imediat următoare evenimentului traumatic, fie ca
stres post-traumatic. Simptome ca depersonalizarea şi derealizarea, amnezia,
amorţirea afectivă servesc apărării împotriva sentimentelor de neputinţă şi frică.
Aceste simptome sunt amendabile prin psihoterapie, incluzînd şi tehnici din hipnoză
(văzută ca o disociere controlată şi structurată). Terapia include accesarea şi
restructurarea amintirilor disociate, sprijin pentru client în gestionarea sau
99