Descarcă - Salvati Copiii

disociate, vii şi hiperclare, amintirea fragmentelor situaţionale aparent lipsite de
context în legătură cu afectele traumatice, acestea se pot diferenţia fiabil, după o
verificare atentă, de iluzii de memorie, sugestii sau falsificare intenţionată.
Susţinătorii falselor amintiri spun că apariţia unor imagini mnezice până atunci
latente sau refulate se datorează numai unor sugestii din partea terapeutului.
Amintirea falsă apare atunci când subiectul nu-şi aminteşte clar sursa informaţiei,
de unde anume ştie el acea informaţie.
Psihologul Elizabeth F. Loftus de la Universitatea din California a realizat o
serie de studii prin care atrage atenţia asupra faptului că este posibil ca să nu fi fost
trăite vreodată o parte din amintirile avute.
Profesorii Tomas şi Loftus (2002) le-au cerut studenţilor să participe la
experimentul lor. Unii dintre ei trebuiau să execute acţiuni bizare şi familiare, în
timp ce alţi participanţi trebuiau să-şi imagineze că doar le realizează. Acţiunnea
familiară costa în aruncarea unei monede, iar acţiunea bizară consta în zdrobirea
unei ciocolate cu o cutie de aţă dentară.
Două săptămâni mai târziu, cecetătorii le-au prezentat participanţilor o listă de
acţiuni, întrebându-i:
- dacă acele acţiuni fusese prezentate în prima fază a experimentului;
- dacă şi le imaginaseră sau le executaseră.
Surprinzător, studenţii au spus că-şi amintesc unele acţiuni bizare ce figurau pe
listă, dar care nu le fusese prezentate în şedinţa iniţială. Mai ales, au raportat că-şi
aiminteau că au efectuat unele dintre acţiuni, când de fapt nu le executaseră 133 .
Un alt experiment realizat de E. Loftus arată că uneori ne fabricăm amintiri şi că
memoria noastră nu este infailibilă cum ne place să credem.
Crezînd că participă la o cercetare privind validarea unui instrument de
măsurarea a frecvenţei evenimentelor rare produse foarte devreme în copilărie, 128
de studenţi au primit spre completare un chestionar. Dintre toate întrebările la care
trebuiau să răspundă studenţii, numai trei îi interesau realmente pe cercetători: „Teai
rătăcit vreodată într-un spaţiu public” , „Ai fost abandonat (temporar) de părinţii
tăi” şi „Te-ai aflat vreodată singur şi pierdut într-un loc puţin familiar”.
Cercetătorii i-au păstrat pentru a doua fază a experimentului doar pe cei 50 de
participanţi care răspunseseră cu negativ la aceste întrebări. Jumătate dintre ei, adică
25, au primit după un timp telefon de la un psiholog clinician, complice al
experimentatorului, care le solicita participarea la un studiu despre vise şi somn.
Cealaltă jumătate constituia grupul de control şi nu a participat la această fază.
În acdrul unei discuţii individuale terapeutul făcea o scurtă prezentare a funcţiei
viselor, explicând că ele nu erau altceva decât manifestarea unor evenimente
„reprimate” ce se produseră înaintea vârstei de trei ani, de exemplu faptul de a se fi
rătăcit într-un loc public, sau de a fi abandonat de părinţi. În continuare,
participanţii erau invitaţi să-şi descrie visul şi să-l comenteze.
Psihologul dădea apoi propria interpretare a visului studentului. Conţinutul
viselor nu era luat în considerare, toţi participanţii primind aceeaşi sugestie: „Din
133 S. Ciccotti, 150 de experimente în psihologie pentru cunoaşterea celuilalt.mecanismele comportamentelor
cotidiene. Polirom, Iaşi, 2007, p.33.
90