Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Îngăduiţi-mi să spun că mi-am dat seama de toate aceste lucruri nu doar prin studierea cărţilor
patristice. Pe de o parte, am întâlnit părinţi duhovniceşti plini de har - „preschimbaţi" de harul lui
Dumnezeu - şi prin ei am putut înţelege scrierile patristice; pe de altă parte, prin experienţa mea
pastorală. Ca duhovnic, văd zilnic cum, pe lângă spovedanie, este nevoie şi de tămăduire. Mulţi se
spovedesc, dar nu se tămă-duiesc. Este nevoie de un meşteşug aparte, astfel ca omul să se poată
vindeca de patimi.
Toate aceste lucruri (şi încă multe altele pe care nu le pot aminti aici) m-au făcut să cred că
trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament şi o ştiinţă a vindecării.
Ortodoxia este ştiinţa vindecării
- Pot să vă întrerup ? - întrebă Athanasie. Am ascultat analiza cu mare interes şi nu aş vrea să
vă contrazic. Respect cercetările dumneavoastră asupra acestui aspect delicat al vieţii duhovniceşti.
Însă mi se pare că folosirea anumitor termeni este uşor supărătoare. De pildă, aţi spus mai întâi că
Ortodoxia îl vindecă pe om, iar apoi aţi tras concluzia că este o „ştiinţă a vindecării". Nu înţeleg
cuvântul „ştiinţă". Ce legătură are Ortodoxia cu ştiinţa ? Ca om de ştiinţă, socotesc că ştiinţa
formulează enunţuri conceptuale şi face cercetări la nivelul omului. Cum putem susţine că Ortodoxia
este o ştiinţă a vindecării ?
- Îmi place punctul dumneavoastră de vedere. Nu neg că mulţi au venit la mine cu aceleaşi
gânduri după publicarea cărţii mele. Cred totuşi că nu este o problemă esenţială. Folosesc cuvântul
ştiinţă (episti-mi) în sensul lui originar, derivat de la verbul epista-mai care înseamnă a cunoaşte
întocmai. Deci ştiinţă înseamnă aici metoda corectă pe care o folosim spre a ne tămădui. Medicina se
numeşte şi ea ştiinţă, întrucât cunoaşte calea prin care trupul omului este tămăduit. Dacă acceptăm că
Ortodoxia îl tămăduieşte pe om, atunci cred că avem dreptul să susţinem că este şi o ştiinţă, deoarece
cunoaşte calea adevărată prin care omul se tămăduieşte. Nu cred că acceptarea acestui fapt ridică
vreo problemă.
- Asta este limpede, răspunse Athanasie, şi pot să înţeleg. Dar aveţi atestări patristice pentru
acest fel de a vedea lucrurile ? Cu alte cuvinte, folosesc Părinţii acest termen ?
- Problema nu este dacă Părinţii folosesc termenul, ci dacă noi putem să-l folosim, dacă
Biserica într-adevăr cunoaşte calea adevărată a tămăduirii omului, deci dacă termenul are un temei.
Ce vrea să spună termenul ? Aici este problema. Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au şovăit să folosească
termeni care nu se aflau în Sfânta Scriptură, spre a înfăţişa adevărul pe care îl are Biserica. De pildă,
Părinţii din veacul al IV-lea aplicau termenul deofiinţă (având aceeaşi esenţă) lui Hristos şi spuneau
că Hristos are aceeaşi esenţă cu Tatăl. Câţiva conservatori au reacţionat, spunând că termenul este
nescriptural, adică nu e pomenit în Sfânta Scriptură şi deci nu-l putem folosi. Ei i-au învinovăţit pe
Părinţi şi pentru că termenul fusese folosit mai înainte de către eretici - Pavel din Samosata îl
folosise, deşi cu alt înţeles. El identifica deofiinţimea cu identitatea ipostasurilor. Sfinţii Părinţi,
socotind că este drept să adopte termenul, îl desprind de înţelesul identităţii ipostasurilor şi arată că
persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă sau esenţă, însă ipostasuri aparte. Astfel ei au statornicit că
persoanele Sfintei Treimi au fiinţă sau esenţă de obşte şi existenţă aparte. Iar când au folosit termenul
ipostas, l-au definit ca esenţă cu însuşiri. La fel au făcut şi cu termenul persoană. Deşi, în vremea lor,
persoană avea înţelesul de înfăţişare exterioară sau mască şi slujea în chip desăvârşit învăţăturii
eretice a lui Savellie, Părinţii au identificat persoana cu ipostasul, au adoptat termenul, i-au dat conţinut
ontologic şi l-au aplicat persoanelor Sfintei Treimi. Deci problema este întreaga atmosferă pe
care o poartă cuvintele, iar nu cuvintele în sine.
Dar în ceea ce priveşte subiectul aflat în discuţie, aş putea spune că Sfinţii Părinţi folosesc şi
ei termenul ştiinţă. Am analizat aceasta în cartea mea. Aş vrea totuşi să prezint un pasaj deosebit de
la Sfântul Grigorie Teologul: „Cu adevărat meşteşug mai presus de toate meşteşugurile şi ştiinţă mai
presus de toate ştiinţele îmi pare a fi călăuzirea omului, făptura cea mai îndărătnică şi cea mai
felurită". Sfântul Dionisie Areopagitul foloseşte de mai multe ori termenul ştiinţă, chiar pentru
starea vederii dumnezeieşti (theoria). Vorbind despre un teolog ce cunoştea lucrurile dumnezeieşti,
el scrie: „Era în chip înţelept şi ştiinţific încercat în lucrurile dumnezeieşti". Sfântul Grigorie al
8