Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

omului şi felul în care el trăieşte Predania. El se face Predanie şi făureşte Predanie: este purtător al
Predaniei.
Aşadar, ceea ce-l face pe om ortodox nu este stăruinţa sa faţă de latura exterioară a Predaniei,
ci expe-rierea aspectului ei lăuntric, adică metoda ascetică - curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.
Această metodă, aceste trepte ale vieţii duhovniceşti sunt temelia dogmelor, temelia artei bisericeşti,
dar şi cauza care dă naştere obiceiurilor şi datinilor poporului nostru, căci aceasta este teologia de
care erau pătrunşi străbunii noştri înainte de a fi fost occidentalizaţi.
Din această pricină, încheiam eu, trebuie să avem râvnă pentru păstrarea aspectului lăuntric al
Predaniei, metoda evlaviei ortodoxe prin care suntem vindecaţi, şi atunci vom fi adevăraţi râvnitori ai
obiceiurilor părinteşti. Căci, în afara metodei de vindecare, chiar având bunăvoinţă, suntem în
primejdie de a ne face vrăjmaşii şi potrivnicii tradiţiei ortodoxe.
Întâlnirea de la centrul parohial
Cam acestea erau lucrurile spuse în predica zilei. Ele l-au impresionat profund pe preotul
paroh, un bun familist şi mare râvnitor al Tradiţiei patristice. Îi studiase pe Sfinţii Părinţi, însă avea
oarecare reţineri asupra tradiţiei ascetice în întregul ei, socotind că ascetismul se identifică şi se
asociază cu moralismul, însă, aşa cum ştim, tradiţia ascetică nu înseamnă moralizare, ci teologie,
adică tămăduire. Studiase Vindecarea ortodoxă a sufletului, care circulase deja, şi mi-a spus că, întradevăr,
aceste gânduri şi abordări ne pot scoate din impasul în care am ajuns. Astăzi există, pe de o
parte, o tendinţă filozofică, iar pe de altă parte, una psihologică. Marea ispită este a vedea lucrurile şi
problemele omului în chip exterior, umanistic şi omenesc. Însă învăţătura Sfinţilor Părinţi ne poate
scoate din impas.
Am admirat părerile preotului. Eram fericit, deoarece nu prea suntem obişnuiţi să auzim
asemenea opinii. Astăzi precumpănesc alte „limbaje", care nu prea seamănă cu limbajul Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii.
M-a rugat să avem o discuţie, fiindcă avea unele reţineri faţă de câteva idei din Psihoterapia
ortodoxă, ca şi din alte cărţi legate de ea, pe care le publicasem. Ar mai fi dorit şi câteva lămuriri
asupra unor chestiuni din carte. Am primit sugestia bunului preot, Părintele Filip (căci acesta îi era
numele), cu multă dragoste şi entuziasm, şi ne-am dus la centrul parohial de lângă biserică, pentru a
discuta.
Am intrat. Mai erau acolo şi alţi creştini care fuseseră la biserică şi ascultaseră predica.
Oameni cu păreri şi - aş zice - tradiţii diferite. Trebuie să spun că în parohie există un bun obicei:
după dumnezeiasca Liturghie, oricine doreşte poate merge la centrul parohial unde primeşte o mică
trataţie şi discută felurite subiecte; căci oamenii simt că slujba nu este desprinsă de întreaga viaţă
creştină. Din nefericire, viaţa urbană ne-a obişnuit cu un fel de trai inuman: locuim împreună fără să
ne cunoaştem unii pe alţii. Faptul s-a extins şi la viaţa bisericească. Luăm parte la slujba
dumnezeiască rămânând străini unii faţă de alţii. Suntem străini înainte de dumnezeiasca
împărtăşanie şi rămânem străini şi după ea. Suntem închişi ermetic în noi înşine, întemniţaţi în
groaznica închisoare a simţurilor şi a patimilor - mai ales patima iubirii de sine, rădăcina tuturor
patimilor.
Astfel, enoriaşii acestei parohii, îndemnaţi de preotul lor, Părintele Filip, au căutat o întâlnire.
Au căutat-o mai ales tinerii, încercând să se adune după dumnezeiasca împărtăşanie şi să schimbe
între ei felurite gânduri. Patru persoane s-au apropiat îndeosebi de noi: Athanasie, Constantin, Irina şi
Vasile. Trăsătura lor comună era faptul că aparţineau Bisericii şi, în particular, acestei parohii anume,
fiind cunoscuţii Părintelui Filip cu care vorbeau adeseori, nu numai duminica, după Sfânta Liturghie,
ci şi în alte zile. Aveau cam aceeaşi vârstă - afară de Vasile, care era de vârstă mijlocie - şi aceleaşi
căutări. Încercau să descopere Predania Bisericii şi doreau să trăiască adevăratul fel de viaţă al
Bisericii Ortodoxe. Dar experienţele fiecăruia, ca şi punctele lor de plecare erau diferite. Din această
pricină nu erau cu totul de acord asupra unor aspecte ale vieţii duhovniceşti. Unul se întemeia mai
mult pe raţiune. Altul, dezamăgit de aceasta, dorea să trăiască o viaţă aflată dincolo de raţiune şi simţuri.
Un altul era extrem de emotiv, dar încerca să-şi preschimbe emotivitatea, fără să cunoască
5