Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos şi am întâlnit oameni sfinţi
care trăiau Predania Ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între vieţuirea după Predania Ortodoxă
şi viaţa pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În acelaşi timp, cu ajutorul profesorilor mei de
la universitate, am început să studiez textele patristice. În plus, eu şi unii dintre colegii mei ne-am
ocupat multă vreme de manuscrisele Sfintelor Mănăstiri din Sfântul Munte. Această alăturare -
studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei şi vieţuirii părinţilor atoniţi îndumnezeiţi - mi-a
deschis noi căi de comunicare cu viaţa
Bisericii. Am început să gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea
Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Părinţii care pot avea o
mare înrâurire şi pot aduce mult folos creştinilor de astăzi. Teologia sa, care este teologia Bisericii,
este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns să cunosc şi alţi oameni sfinţi din Sfântul Munte, dar
şi din afara lui - atoniţi în inimă şi în vieţuire; şi astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi
o filozofie sau o etică seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă se
leagă mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia. Am să pomenesc etapele cele mai caracteristice
ale parcursului meu.
L-am studiat pe Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să
aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de
capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul miau stârnit curiozitatea. Însă, citind
Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul
Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăveşte, cum este tămăduită. Mai
vorbeşte şi despre patimi şi felul în care ele se vindecă; despre mişcările sufletului omenesc, ce pot fi
fireşti, împotriva firii şi mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înţeles şi că
dragostea este „vlăstarul nepătimirii"; este „foc al nepătimirii", cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.
Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci,
pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care „nu
caută ale sale", întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi
utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului.
Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se ştie, Filocalia, culegerea mai
multor lucrări ale Părinţilor trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finală, de
Sfântul Nicodim Aghioritul şi de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poartă subtitlul:
„în care, cu ajutorul moraliceştii filozofii a făptuirii şi vederii dumnezeieşti, mintea este curăţită,
luminată şi desăvârşită". Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vor besc despre felul
în care mintea omului se îmbolnăveşte şi cum este ea tămăduită.
Ca student, am citit foarte mult şi am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele
isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, aşezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii,
alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. În
disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor. El
vorbeşte de sfânta isihie sau liniştire şi de meşteşugul isihiei, subliniind că este singurul meşteşug
vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoaşterea lui Dumnezeu şi de
mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe ţinute pentru obştea credincioşilor săi din Tesalonic,
sunt uimitoare. Vorbeşte acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu şi a omului, despre
tămăduirea patimilor, rugăciunea minţii, vederea Luminii celei necreate etc.
L-am studiat îndelung şi pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a făcut să-mi dau seama
că teologi ai Bisericii trebuie numiţi „cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu" (theoria), cei care
mai înainte şi-au curăţit inima de patimi sau, cel puţin, se străduiesc să se cureţe de ele. Vorbind de A
Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însuşi va fi „lumină pentru cei cu mintea curăţită"; ba chiar mai
mult, „după curăţia lor". Aceasta este ceea ce numim împărăţia Cerurilor. Iar Dumnezeu însuşi va fi
„întuneric celor care şi-au orbit puterea înţelegătoare"; şi chiar mai mult, „pe măsura orbirii lor". El
chiar numeşte întunericul acesta „înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu
„dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduieşte, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el
lumină - şi aceasta este împărăţia Cerurilor - iar nu întuneric, adică iad şi înstrăinare.
7