Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Părinţilor Capadocieni, persoana nu este un atribut al existenţei, ci ceea ce face ca existentul să fie cu
adevărat existent. De asemenea, persoana nu este suficientă sieşi, ci este făcută să ajungă până la Cel
ce Este, la Dumnezeu. Dacă astăzi suntem în stare să vorbim despre persoană şi personalitate,
datorăm aceasta teologiei patristice. Deci cum puteţi spune că teologia ortodoxă nu este şi filozofie ?
- Întrebarea dumneavoastră este cu totul îndreptăţită. Aş vrea să spun că îmi place mult
convorbirea noastră şi mai ales felul în care se desfăşoară. De obicei ţipăm, ne enervăm, ne supărăm
şi nu putem sta de vorbă calm şi serios; însă aici nu se întâmplă aşa. Trebuie să dau câteva explicaţii
şi să aduc unele clarificări necesare asupra poziţiei mele. De fapt, am mai auzit păreri similare, şi de
aceea îmi face mare plăcere să explic exact ce anume înţeleg atunci când spun că ortodoxia şi
teologia nu sunt filozofie.
Întâi de toate, trebuie să lămuresc ceea ce am spus mai devreme, că teologia ortodoxă este în
primul şi în primul rând experiere, Descoperire. Dumnezeu Se descoperă pe Sine celor vrednici de
această descoperire. Iar aceia care au şi alte daruri devin teologi ai Bisericii. Sfântul Grigorie
Teologul a spus în chip de cugetare că Părinţii Bisericii nu teologhisesc în felul lui Aristotel, ci în
felul Apostolilor. înseamnă că ei nu teologhisesc în chip raţionalist, ci în felul în care teologhiseau
Sfinţii Apostoli, care erau pescari. însă atunci când au primit Duhul Sfânt, s-au dovedit a fi adevăraţi
teologi ai Bisericii. Deci teologia este experiere.
Tocmai acest aspect arată deosebirea între filozofie şi teologie. Filozofia este odrasla raţiunii
omeneşti - adică raţiunea şi silogismele definesc expresia şi formularea conceptelor - pe când
teologia este roadă Descoperirii lui Dumnezeu, făcută inimii curăţite a omului. Descoperirea este
primită întâi de către inimă, iar apoi raţiunea o formulează. Deosebirea se vede în chip grăitor într-un
loc din Proorocul Isaia şi în tâlcuirea pe care i-o dă Sfântul Ioan Gură de Aur. Proorocul Isaia scrie:
„Iată stăpânul Domnul Savaot va lepăda din ludeea şi din Ierusalim pre cel tare şi pre cea tare... pre
judecător şi pre prooroc şi pre prezicător" (Isaia 3, 1-2). Aici se face o deosebire clară între prooroc şi
prezicător. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Prezicătorul, prin marea sa dibăcie, prevesteşte cele ce
se pot întâmpla, folosindu-se de experienţa sa practică". Şi continuă spunând că una este speculaţia şi
altceva proorocia. Proorocul vorbeşte în Duhul Sfânt, „nepunând nimic de la sine"; pe când
prezicătorul sau gânditorul îşi foloseşte inteligenţa. Deci este la fel de mare deosebirea între prooroc
şi gânditor, „cât este de mare deosebirea între înţelepciunea omenească şi harul dumnezeiesc". în
graiul Sfintei Scripturi, proorocul şi teologul sunt una. Se vădeşte deci că este o deosebire uriaşă între
un teolog şi un filozof, prin urmare şi între teologie şi filozofie. Deşi au studiat filozofia vremii lor,
Părinţii Bisericii au urmat totuşi o metodă diferită spre a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar
metoda a fost cea isihastă.
O deosebire grăitoare între eretici şi ortodocşi a fost şi încă este faptul că ereticii foloseau
filozofia spre a înfăţişa problemele de credinţă, pe când Sfinţii Părinţi au folosit Descoperirea
dumnezeiască, aceasta fiind roadă isihiei în toată plinătatea ei. Dacă studiem cu băgare de seamă
istoria bisericească, vedem limpede că, în domeniul bisericesc, cele două tradiţii au existat
întotdeauna. O tradiţie era filozofică, întemeiată pe raţiune, fiind înfăţişată de toţi ereticii care au
încercat să-L tâlcuiască pe Dumnezeu cu mintea proprie. Cealaltă tradiţie era isihastă, iar Sfinţii
Părinţi se cuprind în ea.
Să luăm un exemplu simplu. Ereticii au încercat mereu să rezolve problema felului în care
Dumnezeu, Care este unul, poate fi în acelaşi timp trei. Pentru filozofie lucrul era de neînţeles. Deci
încercând să rezolve problema, Savellie vorbeşte despre un Dumnezeu cu trei moduri de manifestare:
adică acelaşi Dumnezeu apare ca Tatăl în Vechiul Legământ, ca Fiul în Noul Legământ şi ca Sfântul
Duh în viaţa Bisericii, însă în acest fel desfiinţa modul de existenţă personală a fiecărei Persoane a
Sfintei Treimi. Sfinţii Părinţi aveau descoperirea şi experierea faptului că Dumnezeu este unul, dar şi
treimic. Ei şi-au exprimat experienţa păstrând termenii folosiţi de eretici, după ce mai întâi i-au
curăţat şi le-au dat alt conţinut. De altfel, ei au folosit limbajul apofatic spre a dovedi neputinţa
gândirii de a-L cuprinde şi a-L înfăţişa pe Dumnezeu. Această teologie apofatică este „Golgota" şi
„crucea" cunoaşterii omeneşti, dar şi a raţiunii umane.
Vorbind despre felul în care Dumnezeu este unul şi întreit, Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune: „Dumnezeu este împărţit, dar neîmpărţibil... El este unit în chip împărţibil". Şi apoi încheie
13