Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

omul trăieşte şi experiază dragostea dumnezeiască, ce este desăvârşirea dragostei, „putere
unificatoare şi cuprinzătoare", „răpire a minţii", „beţie a duhului", „dor pătrunzător şi neîndurat" şi o
stare de „flămânzire", cum oare îşi va abate privirea spre dragostea trupească şi necurată, care este un
idol şi o cădere a dragostei? Părinţii din zilele noastre - a căror viaţă înfăţişează întreaga experienţă a
Bisericii - socotesc şi ei ca aproape nesemnificative aşa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei
contemporane.
Acum, revenind la întrebare: Dacă Părinţii ar fi trăit astăzi, ar fi acceptat interpretările
psihologiei fără a le cerceta, aşa cum au făcut cu filozofia ? Să lămurim întâi câteva lucruri. Întâi de
toate, Părinţi există şi astăzi; întâlnind asemenea Părinţi, mi-am dat seama de reţinerile lor faţă de
psihologie. În orice caz, Părinţii nu au trăit numai în trecut, ci există şi azi. În al doilea rând, Părinţii,
la vremea lor, nu au primit conceptele filozofiei. Având ei înşişi cunoaştere desăvârşită, mai aveau
oare nevoie de cunoaşterea filozofilor ? Au folosit doar termeni filozofici, cărora le-au dat înţeles
nou şi ontologie. Aproape sigur că la fel ar fi făcut şi cu psihologia.
Sfântul Grigorie Palama îl critică pe Varlaam pentru a fi adus tâlcuiri psihologice vieţii
duhovniceşti. Mulţi alţi Părinţi au avut aceeaşi atitudine. Noi nu încercăm să pătrundem în aşanumitul
subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta poate duce la schizofrenie.
Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în autoanalize istovitoare, încercăm să ţinem
poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Încercând să ţinem poruncile, vechiul nostru sine cu patimile
sale se dezvăluie. Urmează apoi strădania vindecării de patimi. În paralel, încercăm să ne păstrăm
mintea fără mândrie şi fără de vicleşug şi astfel ea ajunge să deosebească gândul bun de cel de la
diavolul. Ne străduim întru trezvie şi astfel mintea poate deosebi gândurile, cum spune Sfântul
Diadoh al Foticeii; ea adună gândurile dumezeieşti în vistieria ţinerii de minte, lepădând în acelaşi
timp pe „cele întunecate şi drăceşti". Şi, în această atmosferă, adevărata pocăinţă se face lucrătoare.
Desigur, prin iconomie acceptăm unele păreri ale psihologiei şi psihoterapiei contemporane,
în două situaţii. Primul caz cuprinde oamenii al căror sistem nervos a fost vătămat din felurite pricini
- suprasolicitare psihică sau mintală - şi care au acum serioase probleme psihice. Al doilea caz este
cel al oamenilor care, în mod voit, nu au nici o legătură cu Biserica şi cu tainele ei. Cred că aceştia
pot fi ajutaţi de psihologia şi psihoterapia modernă, astfel încât să nu ajungă într-o stare
irecuperabilă. Psihologia poate acţiona ca un calmant care să le aducă uşurare în înspăimântătoarea
temniţă a deznădejdii în care se află.
Mai sunt şi oameni care se spovedesc, sunt legaţi de un duhovnic, dar acesta nu are tăria şi
cunoaşterea vieţii duhovniceşti spre a-i ajuta. Căci nu trebuie să ne ascundem de realitate. Din
nefericire, indiferenţa oamenilor faţă de spovedanie şi nepriceperea multor duhovnici, care nu cunosc
meşteşugul de vindecare al Bisericii, îi fac pe mulţi oameni să ajungă la psihiatru, însă, repet, omul
este zidit după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea cu El. Aceasta este, pot
spune, ţinta finală şi entelehia mistică a omului. Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul
rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe
pământ, adică părtăşia cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi
psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică. Noi nu căutăm
doar echilibrul psihologic, ci şi împlinirea vieţii. Nu dorim doar să ne sporim simţămintele
religioase, ci să dobândim plinătatea vieţii - pleroma. Când vom analiza mai pe larg felul în care
tâlcuieşte Biserica Ortodoxă tămăduirea sufletului, vom fi în stare să înţelegem deosebirea între
psihoterapia antropocentrică şi cea teocentrică. Deci subiectul nu este închis, ci rămâne deschis
discuţiilor ulterioare.
Teologie şi religie
- Aş vrea să pun o întrebare, spuse Părintele Filip. Tocmai eu, care v-am invitat aici să stăm
de vorbă, am tăcut cel mai mult. Sunt foarte mulţumit, desigur, că fraţii mei duhovniceşti, prin
întrebările lor, au ridicat convorbirea la acest nivel duhovnicesc şi au dat prilej lămuririi atâtor
aspecte legate de psihoterapie. Şi deoarece tocmai mi-aţi dat prilejul, aş dori să vă adresez o întrebare
pe care voiam s-o pun de la început. Aţi spus mai înainte că, trăind în Biserică, nu căutăm doar să ne
16