Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

pricină Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că inexistenţa acestui dar astăzi este semnul sporirii şi
statornicirii credinţei.
- De ce aţi spus mai înainte „Cine v-a spus că acest dar a dispărut ?"
- Nu m-aţi lăsat să termin. Darul vorbirii în limbi străine era împreunat cu rugăciunea
lăuntrică neîncetată. Apostolul Pavel spune în chip grăitor: „Pentru aceasta şi Dumnezeu pre Dânsul
au prea înălţat, şi au dăruit Lui nume care este peste tot numele: ca întru numele lui Iisus tot
genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti, şi al celor de dedesubt; şi toată limba să
mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl" (Filip. 2, 9-11). În acest
pasaj apostolic este vădită legătura rugăciunii minţii în numele lui Hristos cu expresia toată limba.
Numele lui Hristos - care este rostit în inimă şi este un semn al energiei lui Dumnezeu în noi, semnul
că ne-am făcut templu al Duhului Preasfânt - este o mare putere care supune toate celelalte puteri şi,
fireşte, pe stăpânitorul lumii acesteia, diavolul. Aceasta este rugăciunea minţii. Apostolii cunoşteau
rugăciunea lăuntrică. Apostolul Pavel este foarte explicit: „Ci vă umpleţi de Duhul, vorbind între voi
în psalmi, în laude şi cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând întru inimile voastre Domnului" (Efes.
5, 18-19). Rostirea de psalmi şi cântarea de laude şi cântări duhovniceşti este rugăciunea mintală,
care se lucrează în inimă prin energia Preasfântului Duh. Acest dar nu a pierit nicicând din Biserică.
Tocmai de aceea putem spune cu siguranţă că cei care au rugăciunea minţii sau a inimii au darul
vorbirii în limbi, fiindcă ei vorbesc în „limbile" îngerilor.
- Apostolul Pavel porunceşte creştinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea
rugăciune este rugăciunea minţii sau a inimii ?
- Într-adevăr, este rugăciunea minţii. Este un îndemn către creştinii din Tesalonic: „Pururea
vă bucuraţi. Neîncetat vă rugaţi" (1 Tes. 16-17). Este foarte important să se spună că rugăciunea
minţii este o îndatorire şi pentru mireni, pentru creştinii care trăiesc în lume. Pe atunci, de bună
seamă, nu exista monahism, ci toţi creştinii duceau viaţă monahicească. Toţi cei care primiseră
botezul prin apă şi apoi Botezul prin Duhul erau temple ale Duhului Sfânt şi aveau cu siguranţă
rugăciune mintală lăuntrică.
- Totuşi cum poate avea cineva pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ? Cum se poate ruga
cineva neîncetat în inimă ? Nu este oare stânjenit de îndeletnicirile sale de fiecare zi ?
- Întrucât distingem mintea de raţiune şi, desigur, rugăciunea minţii de rugăciunea înţelegerii,
putem spune că cele două lucrări se pot desfăşura în paralel. Raţiunea se ocupă de cele pământeşti
sau de slujirea înţelegătoare; în acelaşi timp, mintea poate avea necontenita pomenire a lui
Dumnezeu, rugându-se mereu. Când Sfinţii Părinţi spun că trebuie să lepădăm toate gândurile, ei
înţeleg mai ales că trebuie să ni le scoatem din minte, iar aceasta este de fapt curăţirea minţii. Toate
gândurile părăsesc mintea, rămânând acolo pomenirea lui Dumnezeu, numele lui Hristos, rugăciunea
numindu-se rugăciune de un singur gând; însă raţiunea poate avea gânduri.
- Lucrurile acestea nu se pot înţelege.
- Adevărat, nu se pot înţelege, pentru că nu avem o experienţă pe măsura lor. însă cei care au
asemenea experienţă spun că, aflându-se în starea luminării minţii, omul se ocupă de grijile
pământeşti fără ca mintea sa să înceteze a se ruga. Şi nu numai că mintea se roagă, ci şi ascultă
rugăciunea care se rosteşte în inimă. Am să amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, ca să vă
arăt că toate acestea nu sunt învăţături noi, ieşite din speculaţiile noastre. într-o scrisoare către
Sfântul Grigorie Teologul, el descrie starea isi-hiei minţii, starea în care mintea este luminată, având
pomenirea neîncetată a numelui lui Hristos. Sfântul Vasile spune că mintea nu trebuie să rătăcească,
ci trebuie îndreptată către Dumnezeu şi numai Dumnezeu să locuiască în ea. Trebuie să ne ţinem
mintea în starea isihiei. Aici nu se referă la raţiune, ci la minte. Mintea nu trebuie să se răspândească
în lume prin simţuri, nici să se împrăştie în afară, ci trebuie să se întoarcă spre sine şi de acolo să urce
la Dumnezeu. Aceasta este mişcarea ciclică a minţii. În continuare, Sfântul Vasile cel Mare învaţă:
„Sălăşluirea lăuntrică a lui Dumnezeu aceasta este: să-L avem pe Dumnezeu în noi înşine statornicit
cu pomenirea". Cea mai puternică dovadă că Dumnezeu sălăşluieşte în inima noastră este atunci când
rugăciunea minţii lucrează în noi neîncetata pomenire a lui Dumnezeu. Iar templu al lui Dumnezeu
ne facem atunci „când urmarea pomenirii nu se întrerupe de grijile pământeşti, nici se mai clatină
mintea de suferinţele venite pre neaşteptate". Aici se vădeşte limpede duhul isihiei minţii. Sfântul
51