Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

îndumnezeirea - sunt legate şi identificate cu treptele preoţiei. Legătura este subliniată în scrierile
Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, în învăţătura Sfântului Simeon
Noul Teolog, a Sfântului Nichita Stithatul, a Sfântului Nicodim Aghioritul, ajungând până în zilele
noastre. Împletirea nevoinţei cu preoţia este vădită şi în viaţa monahală contemporană. Omul devine
întâi călugăr, primind al doilea botez - botezul pocăinţei - care îl duce negreşit la luminarea minţii, şi
apoi, în funcţie de reînvierea sa lăuntrică duhovnicească, devine diacon sau preot. Nu vă voi obosi cu
citate din învăţătura sfinţilor mai sus pomeniţi. Oricine este interesat de subiect îl poate găsi înfăţişat
pe larg în scrierile Părinţilor. Există şi câteva cărţi ale mele referitoare la tămăduirea sufletului, care
prezintă acest subiect. Aş vrea doar să mă refer la învăţătura Sfântului Grigorie Teologul.
Justificând fuga sa în Pont, după hirotonia ca preot, el spune că socotea preoţia un tratament
tămăduitor şi, fiind el însuşi nevindecat, se simţea nevrednic de acea slujire. în plus, el descrie
cerinţele necesare preoţiei: omorârea simţirilor, întoarcerea înspre cele lăuntrice, desprinderea de
lumea trupului şi de cugetarea lumească, ceea ce se săvârşeşte prin rugăciunea minţii, trăirea în afara
lucrurilor văzute, adică trăirea experienţei şi cunoaşterii apofatice. Viitorul preot trebuie să se facă şi
oglindă curată, spre a primi razele dumnezeieştii Lumini; să se sălăşluiască cu îngerii şi, îndeobşte,
să se facă lăcaş al sfântului Dumnezeu Treimic.
Aş mai putea adăuga încă ceva. Citind cu băgare de seamă scrierile Sfinţilor Părinţi sau
vieţile lor scrise de alţi sfinţi, ne putem da seama că au ajuns la în-dumnezeire, adică la vederea
Luminii celei necreate, pe când erau episcopi. Acest lucru se vede în viaţa Sfântului Vasile cel Mare,
a Sfântului Grigorie Teologul, a Sfântului Grigorie Palama etc. Dacă adăugăm şi marele număr de
Sfinţi Părinţi care adoptă legătura între treptele preoţiei şi cele ale vieţii duhovniceşti, putem înţelege
că această poziţie are foarte puternice temeiuri în predania patristică. Deci episcopul este gura
adevărului, drept învăţând cuvântul adevărului. El cunoaşte adevărul şi dă mărturie asupra lui. El dă
mărturie şi se face martor al acelei vieţi, tocmai pentru că este un martor al lui Iisus Hristos.
- Părinte, îngăduiţi-mi o mică obiecţie. Oare nu cumva accentul pus pe această învăţătură este
puţin exagerat şi nerealist ? Cum putem pretinde că împletirea preoţiei cu nevoinţa, pomenită mai
sus, este o realitate în zilele noastre ? În aceeaşi ordine de idei, oare nu facem din creştinism mai
curând ceva utopic şi teoretic ? - spuse Părintele Filip. Sunt preot şi ştiu bine că starea de fapt este
departe de a fi ideală. Ce aţi avea de spus despre aceasta ?
- Şi eu sunt preot şi sunt conştient de realitatea ca atare. Însă creştinismul ar fi ceva teoretic
doar dacă nu ar avea meşteşugul care îl duce pe om la tămăduire, la luminarea minţii şi, fireşte, la
îndumnezeire. Ar fi teoretic dacă ar fi legat de metafizică şi filozofie, însă creştinismul este legat mai
mult de medicină decât de orice alt sistem teoretic, pentru că urmează o anumită metodă de
tămăduire, cu ajutorul căreia omul poate ajunge la culmile sfinţeniei. Din această pricină noi suntem
foarte realişti, pentru că, repet, avem o întreagă metodă ştiinţifică în acest scop. De altfel, dacă viaţa
mădularelor Bisericii decade uneori, aceasta nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea învăţătura
Bisericii. Se pot găsi în toate epocile preoţi care nu au fost desăvârşiţi şi bine aşezaţi în tradiţia
ortodoxă. Însă dacă fie şi un singur preot a înfăţişat Ortodoxia prin viaţa sa, înseamnă că este cu
putinţă ca şi alţii să ajungă la aceeaşi stare, ceea ce arată putinţa Bisericii de a tămădui.
Îngăduiţi-mi să folosesc un exemplu din viaţa de fiecare zi. Chiar dacă elevii şi studenţii şi-au
pierdut interesul pentru studii, iar standardele educaţionale au scăzut, profesorii nu trebuie să
înceteze să-i îndrume spre cunoaşterea desăvârşită - în măsura posibilului - pe cei care o caută.
Ştiinţa înaintează chiar şi cu câţiva savanţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Biserică. Biserica ţinteşte
să-l ducă pe om la îndumnezeire. Orice om poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, care este
echivalentă şi identică cu îndumezeirea. Faptul că cei mai mulţi creştini duc o viaţă creştină
moralistă, care.se mărgineşte la câteva fapte bune, nu mseamnă că păstorii Bisericii trebuie să
înceteze a mai vorbi despre îndumnezeire şi de meşteşugul pe care trebuie să-l folosim spre a ajunge
acolo. Dimpotrivă, în vremuri critice, când nivelul duhovnicesc al oamenilor scade, învăţăturile
înalte ale Bisericii trebuie accentuate, spre a ridica şi a reînsufleţi poporul. Cred că acest lucru trebuie
să fie valabil şi pentru preoţie.
Cunosc situaţia actuală, totuşi nu aş putea fi convins să nu accentuez legătura între treptele
preoţiei şi cele ale vieţii duhovniceşti: diaconul trebuie să fie pe treapta curăţirii sau să o fi trecut,
33