Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

începutul vieţii duhovniceşti, astfel ca simţirile mintale lăuntrice, care sunt fără viaţă şi ascunse, să
poată ieşi la iveală. Sfântul Vasile cel Mare, după vremea învăţăturii la Atena, s-a retras în Pont, pe
râul Iris, afierosindu-se nevoinţei întru curăţirea lăuntrică. Scriind prietenului său, Sfântul Grigorie
Teologul, şi referindu-se la isihia lăuntrică, el sublinia că isihia este începutul curăţirii sufletului.
Liniştea din afară îl ajută pe om, cel puţin la început, să-şi dea seama de înspăimântătoarea tulburare
din inima sa şi să ajungă astfel la dobândirea isihiei lăuntrice, mintale.
Totuşi isihia minţii este de mare însemnătate. Iar dacă dorim să spunem mai exact ce este
isihia minţii, o putem defini drept cunoaşterea gândurilor şi lăsarea lor deoparte, astfel ca mintea să
se mişte în chip neabătut spre Dumnezeu. Prin urmare, isihia minţii este îngrădirea şi omorârea
gândurilor, slobozirea minţii din temniţa simţirilor şi de raţiune sau, mai bine spus, este tanscenderea
robiei gândurilor, simţirilor şi raţiunii; izbăvirea de imaginile închipuirii, omorârea patimilor ori, mai
curând, preschimbarea patimilor, care sunt energii ale sufletului. Isihia minţii este ceea ce au trăit
sfinţii şi calea cea mai sigură ce duce la Dumnezeu.
Isihia minţii - calea spre îndumnezeire
- Ne-aţi putea da exemple de sfinţi care au trăit isihia minţii ? Cred că aşa am putea înţelege
mai bine această stare duhovnicească, spuse Athanasie.
- Cum am spus şi mai înainte, isihia minţii este singura cale care duce la Dumnezeu. Este cea
mai potrivită metodă pentru tămăduirea sufletului şi părtăşia cu Dumnezeu. Prin urmare, toţi sfinţii
au trăit isihia. Domnul a arătat de multe ori nevoia de isihie a sufletului. Când S-a urcat în munte să
Se roage şi a rămas acolo toată noaptea, prin aceasta, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, voia să înveţe
poporul să urmeze această liniştire din afară, care este atmosfera cea mai potrivită pentru dobândirea
liniştii lăuntrice a minţii. El arată chiar isihia lăuntrică a minţii când învaţă: „Iar tu când te rogi, intră
în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns" (Mat. 6, 6). Când Hristos
sfătuia: „Farisee oarbe, curăţeşte întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea
din afară curată" (Mat. 25, 26), grăia despre curăţirea inimii, care este ţinta isihiei minţii. Şi Apostolul
Pavel a fost în pustie, iar în Epistolele sale vorbeşte despre lucrarea sa mintală: „Omorâţi
mădularele voastre cele de pre pământ" (Colos. 3, 5). Omorârea mădularelor pământeşti este, de fapt,
omorârea patimilor şi slobozirea simţirilor lăuntrice. Sfântul Maxim spune: „Tot ce se vede trebuie
răstignit, şi tot ,ce se socoteşte de folos trebuie îngropat". Numai aşa înviază Cuvântul în noi. Cele
care trebuie răstignite sunt lucrurile văzute, iar ceea ce trebuie îngropat este lumea gândurilor
noastre. Numai atunci are loc învierea lui Hristos în noi şi deci propria noastră înviere. Tocmai de
aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă că toţi oamenii au trebuinţă de această odihnă - isihia în Dumnezeu.
Sfântul Petru Damaschinul sfătuieşte: „Toţi oamenii au trebuinţă de asemenea odihnă", fie deplin, fie
în parte, căci fără această „odihnă" în Dumnezeu nu putem ajunge la cunoaşterea duhovnicească.
Vremea noastră este anti-isihastă
- Totuşi lumea contemporană, spuse Irina, este o lume a activităţii, a domniei raţiunii şi
simţirilor. Nu este lumea isihiei şi „odihnei" în Dumnezeu, cum aţi spus mai înainte. M-aş mira ca, în
această atmosferă de robire faţă de simţirile trupeşti şi de omorâre a tuturor simţirilor lăuntrice, omul
să poată trăi o viaţă bisericească şi să dobândească un cuget bisericesc şi ortodox.
- Într-adevăr, lumea contemporană se întemeiază mai ales pe raţiune, iar viaţa se ocârmuieşte
după lumea simţirilor. Nu este lumea Sfinţilor Părinţi, adică lumea isihiei ortodoxe, care totuşi era
lucrarea cea mai însemnată. Căci, aşa cum ştiinţa înaintează în linişte, adică după lungi şi anevoioase
eforturi în laboratoare, aşa cum copacii cresc după încolţirea seminţei în pământ, la fel şi cea mai
însemnată activitate socială se poate ivi din liniştea lăuntrică. Astăzi, mulţi oameni trăiesc în temniţa
simţurilor. Suntem închişi în temniţă şi ni se dă voie să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare.
Iar nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi". Tocmai de aceea cresc atât de mult
aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate
prin soluţiile omeneşti. Stârnirea închipuirii, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţi-
41