Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

aceea se mai numeşte şi paza inimii. Deci trezvia împreună cu rugăciunea, adică atenţia şi
rugăciunea, sunt cele două „arme" duhovniceşti care alcătuiesc filozofia întru Hristos. Aşadar,
filozofia practică de care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul nu este doar speculaţie teoretică, ci
lucrare mintală lăuntrică, prin care omul se face unealtă potrivită a dumnezeieştii Descoperiri. Pe
această cale, omul se face purtător al Descoperirii şi îl cunoaşte pe Dumnezeu. Inima este izbăvită de
toate gândurile, păstrând un singur cuvânt, rugăciunea neîncetată: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul". Nu primeşte un alt cuvânt. Fireşte, când vorbim de
lepădarea gândurilor, nu înţelegem slobozirea raţiunii de gânduri, ci slobozirea minţii de ele. Astfel
inima se curăţeşte, iar prin rugăciune primeşte mult har de la Dumnezeu.Întregul mod de vieţuire duhovnicească
se cheamă liniştirea minţii sau isihie. În limbajul contemporan se cheamă isihasm.
Isihasmul nu este altceva decât întregul meşteşug duhovnicesc prin mijlocirea căruia inima se
curăţeşte, păstrând numai numele lui Hristos.
Isihia minţii
- V-aţi referit la liniştirea minţii sau isihie; termenul îmi pare de neînţeles, spuse Vasile.
Înţeleg liniştea ca încetare a cuvintelor şi a vorbirii; dar nu pricep legătura sa cu mintea. Nu înţeleg
ce înseamnă liniştirea minţii sau isihia.
- Aici ne aflăm într-adevăr în miezul teologiei ortodoxe. Teologia ortodoxă nu poate fi
concepută în afara liniştirii minţii şi, fireşte, nici liniştirea minţii nu poate fi concepută în afara
teologiei ortodoxe. Din această pricină, îmi veţi îngădui să fac o analiză mai largă a acestor lucruri.
În cele ce urmează, mă voi referi la isihie sau liniştirea minţii. Mă voi concentra îndeosebi asupra
gândurilor, închipuirii şi rugăciunii minţii, care toate sunt strâns legate de isihia minţii. Cred că
pătrundem de acum în „Sfânta Sfintelor" teologiei ortodoxe. Şi tocmai aici vom vedea deosebirea
Ortodoxiei de „Biserica" Latină şi de denominaţiunile protestante.
Liniştirea minţii sau isihia înseamnă sălăşluire în Dumnezeu. În teologia patristică este
limpede că întocmai cum trupul are simţiri, la fel şi sufletul are simţiri duhovniceşti. Domnul a vorbit
de multe ori despre simţirile mintale sau duhovniceşti. Când a spus: „Cine are urechi de auzit să
audă", nu s-a gândit la urechile trupeşti, ci la urechile duhovniceşti - simţirile sufletului. Aceste
simţiri duhovniceşti sunt unite într-o simţire unică. Astfel, spunem că sufletul are o singură simţire
împărţită în alte simţiri. Acestei simţiri mintale i se dăruieşte Descoperirea lui Dumnezeu. Dumnezeu
Se înfăţişează pe Sine aici, şi tot aici omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Simţirile trupeşti
ocupă un loc predominant în omul trupesc, iar prin ele mintea lui se răspândeşte către lucrurile
materiale, întrucât simţirile sale mintale sau duhovniceşti sunt moarte.
Deci simţirile duhovniceşti trebuie să se dezvolte, în esenţă, ele au nevoie să fie curăţite, iar
dezvoltarea şi curăţirea simţirilor duhovniceşti o numim isihie a minţii. Sfântul Grigorie Teologul
spune în chip de cugetare: „Avem trebuinţă să fim în isihie, spre a putea vorbi în chip curat cu
Dumnezeu, iar mintea noastră să se întoarcă de la alipirea de lucrurile trupeşti care o fac să
rătăcească". Este foarte important că lucrul acesta a fost spus de Sfântul Grigorie Teologul, pe drept
numit teolog de către Biserică, deoarece ne arată felul în care trebuie să teologhisim. Omul se
curăţeşte prin isihia minţii şi astfel este pregătit pentru părtăşia şi unirea cu Dumnezeu.
- Când vorbim de liniştire sau isihie, spuse Constantin, ne gândim la ea mai mult în chip
exterior. Socotim că liniştea înseamnă a avea o casă liniştită, departe de oraş şi de felul orăşenesc de
gândire, a evita întâlnirea cu oamenii, astfel încât să te destinzi trupeşte după o săptămână de muncă
extrem de agitată. Ni se pare că aceasta este totul în viaţă; şi astfel, toţi locuitorii marilor oraşe
încearcă să aibă o locuinţă la ţară, spre a se odihni de munca istovitoare din timpul săptămânii.
- Nu putem condamna această situaţie. Este adevărat că modul nostru de viaţă ne-a făcut
temători şi nervoşi. Încercarea de a dobândi pacea şi liniştirea simţirilor noastre exterioare este astăzi
o necesitate. Dar nu acesta trebuie să fie scopul ultim. Poţi trăi în locuri liniştite fără ca totuşi să ai
pace lăuntrică. Dimpotrivă, sunt oameni care pot trăi în locuri îngrozitor de zgomotoase, păstrându-şi
liniştea lăuntrică. Însă putem spune că liniştea din afară ajută şi dezvoltarea liniştii mintale sau isihiei
lăuntrice. Tocmai de aceea Părinţii au încercat să creeze şi condiţiile exterioare de linişte, cel puţin la
40