Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

găsesc nici o deosebire faţă de învăţătura budistă, socotind că budiştii şi Părinţii trezvitori spun
aceleaşi lucruri. Ca să nu mai spun că această cunoaştere omenească, ce pune accentul pe raţiune, cuprinde
o oarecare părere de sine pe care Părinţii o numesc „bogăţie a gândirii" (plouto tis dianoias);
ca urmare, omul se umple de mulţumire de sine şi întemeiere în sine. Şi oriunde se află mulţumire de
sine şi întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.
- Ce credeţi că trebuie făcut în aceste cazuri ? Altfel spus, eu am studiat psihologia şi sunt
familiarizat cu feluritele şcoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să
dobândesc o înţelegere clară a Ortodoxiei ? Şi dacă este aşa, cum pot să scap din această stare
îngrozitoare ?
- Întrebarea dumneavoastră este dificilă. Într-adevăr, este o problemă. Însă omul poate fi
tămăduit. Există două căi principale de tămăduire.
Una este părăsirea acestei „bogăţii" a gândirii. Sfântul Nichita Stimatul, vorbind despre
sărăcie, susţine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de „bogăţia"
gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoaşteri pe care
omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup. Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală
este desăvârşita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temniţa simţurilor şi a
celor care ţin de simţuri. Când cineva posedă o astfel de cunoaştere filozofică sau psihologică şi se
apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia
această cunoaştere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui
Dumnezeu şi astfel prihăneşte neprihănita şi curata învăţătură a lui Hristos.
A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăinţă. Pocăinţa adâncă
înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile şi-l face pe
om purtător al dumnezeieştii Descoperiri. Din această pricină, când citim scrierile patristice trebuie
să ne desprindem de cunoştinţele şi ideile trecutului, spre a dobândi o înţelegere clară a Ortodoxiei.
Accentuez aceste lucruri, ca să nu faceţi paralele cu cunoaşterea psihologică ce precumpăneşte astăzi.
Este o mare primejdie a vedea viaţa duhovnicească dinlăuntrul tâlcuirilor date de sistemele
psihologice antropocentrice de astăzi.
- Vă mulţumesc pentru lămurire, spuse Constantin. V-aş ruga, dacă doriţi, să analizaţi pentru
noi boala sufletului, ca să ne putem da seama de deosebire.
Sufletul omului
- Pentru a vorbi de boala sufletului, trebuie întâi să vedem ce anume este sufletul, acesta fiind
unul din punctele slabe ale multor şcoli psihologice atunci când vorbesc despre psihoterapie; ele şiau
dat seama că nu putem vorbi despre boala şi terapia sufletului dacă nu-i dăm acestuia conţinut
ontologic. De aceea cred că Ortodoxia, cu predania sa trezvitoare, are de jucat un rol însemnat în ziua
de azi chiar şi în acest caz. Voi încerca să analizez subiectul cât mai simplu.
După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la
sine, ci la Dumnezeu. Hristos este chipul lui Dumnezeu, cum spune Apostolul Pavel: „Carele este
chipul lui Dumnezeu celui nevăzut" (Colos. 1, 15), iar omul este după chipul lui Hristos. Deci omul
este chip al chipului. Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi trebuie să ajungă la asemănarea
cu El. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, chipul lui Dumnezeu înseamnă „să fie şi în
veci să fie"; iar asemănarea lui Dumnezeu înseamnă „înţelepciune" şi „bunătate". Putem spune că să
fie şi în veci să fie este chiar firea omului, iar „înţelepciunea" şi „bunătatea" ţin de „persoana sa".
Deci când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu - care este îndum-nezeire -
când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este
mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort. Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este
zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a
dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin
har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul
independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice
despre suflet, însă şi faţă de poziţiile psihologice moderne.
18