Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Curăţire, luminare, îndumnezeire
- În predica pe care am ţinut-o în biserică, şi pe care cred că aţi auzit-o, am pomenit despre
cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti, descrise de mulţi Părinţi. Cred că nu mai este nevoie să revin.
Spun doar că ele sunt prezentate atât de Sfântul Dionisie Areopagitul, cât şi de mulţi alţi Părinţi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul le dă numele de filozofie practică, contemplare firească şi teologie
mistică. De fapt, ele sunt curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Curăţirea inimii este
numită făptuire (praxis); luminarea minţii se cheamă contemplare firească sau doar contemplare
(theoria), căci prin mintea sa luminată omul contemplă raţiunile existenţelor din fire; iar vederea
dumnezeiască se cheamă teologie mistică, deoarece pe această treaptă omul este iniţiat în cunoaşterea
cea negrăită şi devine cu adevărat teolog. Aş vrea totuşi să mă opresc la Sfântul Nichita
Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, spre a vedea cum descrie treptele care constituie
meşteşugul tămăduirii.
Sfântul Nichita Stithatul deosebeşte trei categorii de oameni care se străduiesc întru mântuire:
cel care se curăţeşte, cel care se luminează şi cel mistic, numit şi desăvârşit. Aceste trei categorii
corespund celor începători, celor aflaţi la mijloc şi celor desăvârşiţi în viaţa duhovnicească. Trecând
prin cele trei trepte, omul creşte până la vârsta lui Hristos. Sporeşte adică „întru bărbat desăvârşit, la
măsura vârstei plinătăţii lui Hristos" (Efes. 4, 13). Treapta curăţitoare a începătorilor nevointei întru
cucernicie este foarte strâns legată de pocăinţă. Şi când spunem pocăinţă, înţelegem, pe de o parte,
lepădarea de „omul vech" al trupului, iar pe de altă parte, „îmbrăcarea" în omul cel nou, înnoit de
lucrarea Sfântului Duh. Pocăinţa încercată pe treapta curăţirii se înfăţişează prin urarea celor
materialnice, omorârea trupului prin post şi priveghere, fuga de orice pricină ce aţâţă patimile,
vărsarea de lacrimi, căinţa pentru cele trecute; prin potrivirea purtărilor cu bunătatea Duhului; prin
curăţirea minţii de orice întinăciune, cu sfântă umilinţă; prin sălăşluirea raţiunii în minte. în general,
pe această treaptă, pocăinţa se vădeşte în viaţa de nevoinţă. Omul stinge puterea focului celui
dinlăuntru, închide gura patimilor sălbatice, se face tare duhovniceşte.
Treapta luminării este cea dintâi nepătimire. Însuşirea ei de căpetenie este cunoaşterea
existenţelor, vederea sau contemplarea raţiunilor zidirii şi împărtăşirea de Duhul Sfânt. Roadele
luminării sunt: curăţirea minţii prin harul dumnezeiesc ce mistuie inima precum un foc, dezvăluirea
înţelegătoare a ochilor inimii şi zămislirea înlăuntrul minţii a raţiunii cunoaşterii, care se exprimă în
concepte înalte. Cu alte cuvinte, în această stare, omul are rugăciunea minţii neîncetată şi dobândeşte
cunoaşterea lui Dumnezeu. Pe deasupra, dobândeşte cunoaşterea celor dumnezeieşti şi omeneşti şi
experiază descoperirea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu. În această stare, omul este ridicat în văzduh,
precum proorocul Ilie, străbătând cerurile.
Treapta tainică sau desăvârşitoare este a celor desăvârşiţi, care au ajuns a fi teologi ai
Bisericii. Omul îndumnezeit are părtăşie cu puterile îngereşti, se apropie de Lumina cea necreată şi
adâncurile lui Dumnezeu i se dezvăluie prin Duhul. El vede energia fiinţială cea necreată a lui
Dumnezeu. Acel om cunoaşte multe din lucrurile ascunse altora - tainele aflătoare în Sfânta
Scriptură. El se înalţă până la al treilea cer al teologiei, ca Apostolul Pavel, şi aude cuvinte negrăite,
şi vede ceea ce ochiul omului nu poate să vadă. El ajunge teolog în Biserică şi trăieşte fericita
Sâmbătă „ca un desăvârşit în Dumnezeul cel desăvârşit"*.
* Cf. Cuviosul Nichita Stithatul, Cele trei sute de capete despre făptuire, despre fire şi despre
cunoştinţă, în Filocalia , vol. 6, Ed. IBMO, Bucureşti, 1977, pp. 321-324. (n. tr.)
Sfântul Maxim dă o tâlcuire mai practică a treptelor desăvârşirii duhovniceşti. Cel care a
trecut de treapta curăţirii a fost slobozit de plăcerea şi durerea care vin prin simţiri; a fost slobozit de
aceste două patimi care vin din ispita plăcerii şi ispita durerii. Prin urmare, nu mai este stârnit de
plăcerea simţurilor, nici nu mai suferă de ispitele care îi vin sau de prigonirea de către oameni. El
însuşi s-a depărtat de la păcat. Omul care se află pe treapta luminării minţii ori a trecut de ea este
izbăvit de patima uitării şi a necunoaşterii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de fapt, că omul are
neîncetat pomenirea lui Dumnezeu în inimă. Mintea sa se bucură de prezenţa lui Dumnezeu şi
dobândeşte credinţa desăvârşită, credinţa din vedere. Dacă pe prima treaptă omul se dezlipise de
păcat, acum păcatul fuge de la om. În sfârşit, cel ajuns la treapta teologiei mistice a fost curăţit de
întinăciunea pe care închipuirea şi imaginile ei o pricinuiesc şi este slobozit de închipuire. El ajunge,
38