Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de
tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi
în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile
ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada
de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Tămăduirea se
continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata vedere a lui Dumnezeu. Putem
spune că această predanie există şi lucrează adesea ca un fel de substrat şi temelie în mulţi oameni.
Însă tradiţia apuseană ne-a afectat în mare parte viaţa. Perioada iluminismului apusean a
înlocuit curăţirea cu viaţa morală, iar luminarea minţii, care se dobândeşte prin rugăciunea minţii, cu
un catehism intelectual. Astfel că la lecţiile de catehizare se predă mai curând o apologetică apuseană
şi, în general, catehismul apusean. Trăim astăzi o largă secularizare. Şi cred cu tărie că secularizarea
nu este abstractă. Nu este doar o alungare a lui Dumnezeu în ceruri, cum învaţă mulţi astăzi, ci este
pierderea tratamentului tămăduitor al Bisericii, pierderea celor trei trepte ale vieţii duhovniceşti:
curăţirea, luminarea minţii şi îndumne-zeirea omului. Chiar când vorbim despre ele, o facem în chip
superficial. Ne gândim doar că trebuie să devenim „oameni cumsecade". Iar când se vorbeşte de
îndumnezeire, socotim, probabil, că este vorba de o părtăşie şi o unire cu Hristos, dar într-un mod abstract,
însă nimeni nu poate ajunge la părtăşia cu Hristos fără o viaţă de nevoinţă, care este curăţire,
luminare şi îndumnezeire. Aşa cum am pomenit mai înainte, vederea lui Dumnezeu este Rai pentru
cel curăţit şi iad pentru cel necurat. Întocmai cum spune şi Sfântul Grigorie Teologul: „O, Treime
sfântă şi închinată şi îndelung-răbdătoare!... O, Treime, care tuturor cunoscută te vei face, unora prin
luminare, altora prin osândire". Hristos este căderea şi ridicarea multora.
- Cum se explică faptul că meşteşugul nevoinţei poate fi descoperit ca temelie a vieţii
poporului nostru ? - întrebă Părintele Filip.
Monahismul ortodox- manifestare a Predaniei Ortodoxe
- Trebuie să mărturisim că aceasta se datorează marii puteri a tradiţiei noastre, care este vie, şi
înrâuririi deosebit de binefăcătoare a monahismului ortodox. Ştim că monahismul s-a dezvoltat după
încetarea prigoanelor. Ar părea mai logic să se fi dezvoltat în timpul prigoanelor, când creştinii ar fi
încercat să-şi afle adăpost în munţi. Dar, dimpotrivă, când creştinătatea şi-a dobândit libertatea, a
apărut secularizarea. Atunci, cei care doreau să ducă o viaţă autentică, după Evanghelie, au fugit din
societate. Deci, potrivit învăţăturii sfinţilor Bisericii noastre, putem spune că monahismul este
rezultatul secularizării vieţii bisericeşti şi pierderii tratamentului tămăduitor al Bisericii. Din această
pricină, primii monahi obişnuiau să-i întrebe pe mirenii care îi vizitau dacă Biserica mai există în
lume. Nu se refereau la existenţa bisericilor sau a păstorilor Bisericii, ci la păstrarea tratamentului
tămăduirii şi, mai ales, a credinţei întemeiate pe vederea dumnezeiască.
Şi astăzi se observă că mulţi oameni se apropie de călugării cu viaţă sfântă, care practică
tratamentul tămăduitor al Bisericii, spre a-i întreba despre lucruri legate de viaţa duhovnicească.
Oamenii de astăzi simt că trebuie să fie vindecaţi de patimi. Ei trăiesc în atmosfera înăbuşitoare a
patimilor şi vor să fie izbăviţi de ea. Sunt conştienţi de faptul că o frecventare formală a Bisericii nu
este de ajuns. Este nevoie şi de meşteşugul potrivit. Tocmai de aceea, indirect, monahii sunt păstori
ai poporului, chiar dacă nu o fac în chip vădit. Ei nu se substituie lucrării păstorilor, însă păstrează şi
folosesc tratamentul tămăduitor care s-a pierdut în viaţa bisericească contemporană. Sau, chiar dacă
nu s-a pierdut, a fost cel puţin înlocuit cu un fel moral de viaţă. Însă sufletul omului, care tânjeşte după
adevărata părtăşie cu Dumnezeu, nu-şi află odihna în sistemele antropocentrice şi în metodele
omeneşti de terapie. El caută ceva adevărat, autentic. Călugării sunt teologi ai Bisericii în înţelesul de
care am vorbit aici. Ei îl cunosc pe Dumnezeu şi îl pot călăuzi pe om fără rătăcire spre a-L întâlni pe
Dumnezeu. În plus, ei deosebesc neziditul de zidire şi astfel pot călăuzi în chip ortodox.
58