Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Vasile cel Mare nu spune că rugăciunea minţii lucrează când încetează grijile pământeşti, nici că
rugăciunea minţii încetează când suntem necontenit ocupaţi cu treburile din afară, ci că mintea are
neîncetata pomenire a lui Dumnezeu în ciuda tuturor grijilor pământeşti. Deci mintea este orânduită
du-hovniceşte, iar această orânduire este principalul ţel al meşteşugului ortodox de tămăduire.
Urmărim să ne punem mintea în rânduială, astfel încât ea să se lumineze şi omul să devină bun
călugăr, bun soţ, bun părinte şi bun coleg.
- Însă asta este starea creştinilor desăvârşiţi, spuse Vasile.
- Nu este starea celor desăvârşiţi. Aşa cum am spus înainte, este treapta luminării minţii; şi
există mulţi creştini care au parte de experierea ei când încep cu mare râvnă viaţa duhovnicească. Li
se dă ca un dar, spre a-i face în stare să-şi urmeze viaţa duhovnicească şi să facă din ea o stare
permanentă. În orice caz, rugăciunea minţii este una din primele trepte ale vederii lui Dumnezeu.
Oricine îşi curăţeşte mintea prin pocăinţă şi prin întreaga predanie de nevoinţă a Bisericii se
luminează, iar rugăciunea minţii porneşte de îndată. Tot din această stare omul poate ajunge la
vederea Luminii necreate, dacă voieşte Dumnezeu. Vederea poate fi de scurtă sau de lungă durată,
omul întorcându-se de îndată la starea rugăciunii minţii. Cu alte cuvinte, rugăciunea minţii -
rugăciunea inimii -este o stare permanentă pentru adevăraţii creştini care sunt botezaţi şi cu Botezul
Duhului. Există chiar mulţi Părinţi deosebitori care, studiind scrierile altora, sunt în stare să discearnă
dacă scriitorul era pe treapta curăţirii, a luminării sau a vederii lui Dumnezeu. Treapta cea mai înaltă
a vederii dumnezeieşti se cheamă răpire; omul este înălţat în Rai şi aude cuvinte negrăite. Se poate ca
în timpul luminării şi vederii duhovniceşti să vadă slava lui Dumnezeu, fiind în acelaşi timp conştient
de realitatea înconjurătoare. Se poate întâmpla să vadă două lumini, cea dumnezeiască şi cea creată,
aşa cum cei trei ucenici pe Muntele Tabor au zărit slava feţei lui Hristos şi au spus: „Bine este nouă a
fi aici". Însă nu ar fi putut spune acelaşi lucru când norul luminos i-a umbrit pe ei şi au căzut cu
feţele la pământ.
- Cum putem deosebi rugăciunea înţelegerii de rugăciunea minţii ? Există semne
deosebitoare?
- Fără îndoială că există. Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minţii nu este
lucrătoare în inima noastră. Chiar de avem pomenire neîncetată a lui Dumnezeu, adică rostirea
repetată a rugăciunii, ea este rugăciune a înţelegerii. Rugăciunea este rostită de raţiune, nu de inimă.
Însă când se pune în lucrare rugăciunea minţii, nu numai că ne îndepărtăm de păcat, ci şi păcatul fuge
de la noi, şi astfel putem trăi ne-pătimirea. Patimile nu mai sunt lucrătoare. Se vădeşte adevărul celor
spuse de Apostolul Pavel: „Cu duhul să umblaţi şi pofta trupului nu o veţi săvârşi" (Galat. 5, 16). De
asemenea, mărturisirea lui Hristos este semn că rugăciunea minţii este lucrătoare. Când cineva se
leapădă de Hristos, nu are rugăciunea minţii. Când mucenicii sufereau mucenicia, se aflau în starea
vederii lui Dumnezeu, ale cărei prime trepte cuprind şi luminarea minţii, adică rugăciunea lăuntrică
neîncetată, însă creştinii care au fost duşi la judecată şi s-au lepădat de Hristos, au fost scoşi din
Biserică, fiind nevoiţi să urmeze un nou tratament întru pocăinţă, spre a se uni din nou cu Biserica şi
a se face iarăşi mădularele ei. După împlinirea tratamentului, li se dădea Sfânta Mirungere. De ce ?
Pentru că lepădarea de Hristos însemna că ei nu avuseseră rugăciunea minţii şi nu ajunseseră la
luminarea minţii. Ungerea cu Sfântul Mir, numită în latină confirmatio, era încredinţarea că aveau
rugăciunea minţii.
Tocmai de aceea Biserica îi primea întru pocăinţă pe cei care deveniseră musulmani, adică şiau
schimbat credinţa, aplicându-le însă un întreg tratament. De multe ori, când aceşti oameni
ajungeau la luminare şi aveau rugăciunea minţii, duhovnicul le dădea dezlegare să mărturisească
faptul că sunt creştini şi să sufere mucenicia pentru Hristos. Altfel nu le-ar fi dat dezlegare, chiar
dacă ar fi cerut-o mereu. Din această pricină, Biserica din vechime era foarte strictă şi canonisea cu
asprime fiecare păcat. Căci fiecare păcat este lepădare de Hristos şi arată că omul a căzut în
întunecarea minţii. Prin urmare, pocăinţa nu este nimic altceva decât ajungera omului la luminarea
minţii şi rugăciunea neîncetată a minţii înlăuntrul său. Cano-nisirea are acest caracter tămăduitor.
Astfel, existau mai multe trepte de pocăinţă: treapta celor care stăteau în afara bisericii,
cerând iertare de la creştini; a celor care stăteau în biserică, împreună cu catehumenii; alţii participau
la slujbe stând în genunchi până la începerea liturghiei credincioşilor, după care părăseau biserica
52