Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Oameni netămăduiţi, în curs de tămăduire şi tămăduiţi
Mai întâi, trebuie să subliniez că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om.
Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci blagoslovitul Trup al lui Hristos,
înlăuntrul căruia oamenii se tămăduiesc. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor
duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi
sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este tămăduirea; a doua, a celor care se
tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască folosind căile predaniei ortodoxe şi care
înaintează statornic în vindecare. În sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei
care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
- Vreţi să spuneţi că sfinţii s-au tămăduit deplin? - întrebă Părintele Filip. Sunt cazuri când şi
sfinţii au făcut felurite greşeli în viaţa lor. Numai Dumnezeu este desăvârşit şi, din această pricină, nu
putem pretinde că sfinţii sunt desăvârşiţi.
Cum se înţelege tămăduirea sfinţilor
- Fără îndoială, Dumnezeu este sfânt şi desăvârşit în sens absolut. Însă cei uniţi cu El ajung la
desăvârşire în sens relativ. Sfinţenia mădularelor Bisericii nu este nici individuală, nici morală, ci
este sfinţenia Capului Bisericii, adică a lui Hristos. Când spunem că sfinţii sunt cei care au fost
tămăduiţi, înţelegem că s-au unit cu Dumnezeu. Ei simt unirea ca pe o neîncetată pomenire a lui
Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, după învăţătura Sfântului
Vasile cel Mare, este vădirea limpede a faptului că Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul lor, iar
rugăciunea minţii arată că mintea lor este luminată. Luminarea minţii este deci tămăduirea omului.
Sau, mai exact, putem spune că este începutul tămăduirii, care se continuă. Deci este posibil ca sfinţii
să fi făcut unele greşeli în viaţă, dar mintea lor a fost luminată, a fost îndreptată către Dumnezeu, a
fost pusă în bună rânduială. Iar dacă se întâmplă să cadă în păcat, sunt cuprinşi de o mare căinţă. Dau
un exemplu. Apostolul Petru a ajuns la vederea Luminii celei necreate pe Muntele Tabor. Această
vedere a lui Dumnezeu în slava Sa s-a săvârşit prin îndumnezeirea Apostolului. Apostolul a fost
preschimbat şi, prin preschimbarea sa, a văzut Lumina cea necreată. A văzut slava dumnezeirii lui
Hristos, care ţâşnea din trupul Său îndumnezeit. Totuşi, patruzeci de zile mai târziu, a căzut în
păcatul lepădării de Hristos. Şi ştim din spusele Evangheliilor că Apostolul Petru a plâns cu amar.
Putem oare pricepe plânsul Apostolului ? Din nefericire, nu-l putem înţelege în toată plinătatea lui,
căci nu avem trăirea Apostolului. Din pricina trăirii sale de mai înainte, căinţa Apostolului s-a vădit a
fi deosebit de dureroasă şi amară. Mintea sa - care dobândise experierea lui Dumnezeu - şi-a înţeles
îndată căderea, iar căinţa ei nu cunoştea margini. Şi credem că îşi va fi adus aminte întreaga viaţă de
această căinţă, de acest plâns amar. Deci spunem că sfinţii sunt tămăduiţi, în înţelesul că îşi dau
seama pe dată de greşelile lor şi sunt în stare de o adâncă pocăinţă, pe care noi nici nu o bănuim,
ajungând astfel la şi mai mari măsuri ale sfinţeniei. însă cei netămăduiţi cu sufletul pot săvârşi cele
mai mari păcate, şi nu numai că nu se neliniştesc, ci le socotesc a fi lucrul cel mai firesc.
Tămăduire înseamnă luminarea minţii
- Vorbind despre boală, spuse Athanasie, aţi determinat-o ca fiind moartea sau mai degrabă
întunecarea minţii. Aceasta presupune faptul că tămăduirea trebuie să se concentreze într-acolo,
adică la luminarea minţii. Ne puteţi descrie acest proces ?
- Într-adevăr, tămăduirea trebuie concentrată asupra minţii. Mintea oarbă şi cuprinsă de
întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi,
stăpânit de gânduri şi închipuiri. Însă omul care vrea să se tămăduiască trebuie să-şi întoarcă atenţia
în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea. Este vrednic de luat seama la
felul în care descriu Părinţii tămăduirea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători
întru tămăduirea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi,
în sfârşit, meşteşugul potrivit pentru reînvierea minţii, care se cheamă nevoinţă.
- O simplă enumerare nu este de ajuns. Am dori o analiză a căilor prin care se săvârşeşte
tămăduirea. Din nefericire, auzim cuvinte frumoase şi „reţete" de la o mulţime de oameni; însă avem
nevoie de lucruri concrete. Îmi amintesc că, în timpul ocupaţiei germane, când până şi pâinea era
27