Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

adevărata metodă. Iar altul era stăpânit de vechile învăţături despre viaţa creştinească, ce nu sunt prea
departe de moralism; şi, deşi conştientizase această mare ispită, nu ştia cum să scape de ea.
Deci existau multe lucruri în comun, dar şi particularităţi. Biserica îi cuprinde pe toţi oamenii,
cu toate grijile şi problemele lor, şi încearcă să-i preschimbe. Biserica este, în orice caz, un spital
duhovnicesc ce vindecă boala duhovnicească a poporului. Ea nu îndepărtează pe nimeni. Numai
grupările sistemelor antropocentrice - politice, sociale ori chiar religioase -resping oamenii care nu
sunt în stare sau nu doresc să se supună întru totul principiilor lor. În toate aceste sisteme există un
puternic misticism, predominând o ideologie care cere supunere faţă de precepte abstracte. De aceea
nici nu putem vorbi de supunere, ci de disciplină. În plus, ele sunt dominate de mania perfecţiunii. Te
vor perfect, conform principiilor sistemului. Vai de tine dacă cumva păcătuieşti, cu voie sau fără voie
! Te vor arunca afară, răspândind stigmatul ştergerii tale la toţi prietenii sistemului. Hotărârea va fi
făcută publică, pentru ca să se ştie şi pentru ca sistemul să nu aibă de suferit. Şi cred că mania perfecţiunii
este semnul care indică prezenţa schizofreniei. Omul care are această manie este, în
realitate, schizofrenic. Biserica - fără a-l susţine şi a-l îndreptăţi pe bolnav - îl primeşte aşa cum este,
străduindu-se, prin mijloacele pe care le are la dispoziţie, să îl tămăduiască. Iată de ce în Biserică
există oameni cu vârste duhovniceşti diferite.
Astfel, existenţa unor creştini din medii diferite şi cu preocupări diferite, însă cu un ţel comun
- dorinţa de a descoperi Predania Bisericii - se poate explica. Dezamăgiţi de tot felul de sisteme
umaniste şi idei ciudate, ei sunt în căutarea unui lucru adevărat care să le umple sufletul.
După ce ne-am cunoscut, am schimbat câteva gânduri şi ni s-a oferit, cu multă dragoste, o
gustare de către doamnele de la Fondul de Caritate, care înte-meiaseră această lucrare, am început să
vorbim. Menţionez că întreaga discuţie redată aici nu a avut loc într-o singură zi, în acea duminică
însorită de toamnă, ci a continuat şi după aceea. Ne-am întâlnit în acelaşi loc şi am schimbat păreri
de mai multe ori. Ei erau cei care puneau întrebările, iar eu răspundeam, căci mă ocupasem de
subiect şi ei o ştiau. În cele ce urmează, voi încerca să prezint dialogurile cele mai însemnate pe care
le-am avut. La aceasta m-a ajutat nu doar memoria, ci şi casetofonul pe care l-am avut, ca şi notiţele
luate de convorbitorii mei. Acesta a fost materialul brut pentru transcrierea discuţiilor ce urmează.
1. Ortodoxia ca metodă de vindecare
Preotul, Părintele Filip, a început convorbirea:
- În predică, spuse el, aţi vorbit de trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care sunt curăţirea,
luminarea şi îndumnezeirea. Cred că aţi scris despre asta şi în carte. Aţi mai spus, dacă nu mă înşel,
că prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecaţi şi astfel putem ajunge să-L cunoaştem pe
Dumnezeu Aceasta îmi aminteşte de ceea ce aţi scris în Psihoterapia ortodoxă, anume că Ortodoxia
este un tratament vindecător şi o ştiinţă, şi că ea trebuie privită numai în acest fel. Aş vrea să vă
întreb: Cum aţi ajuns la această concluzie ? Este o învăţătură a Sfinţilor Părinţi sau o concluzie şi un
gând propriu ? Socotesc întrebarea absolut necesară, pentru că am obosit de atâta gândire teologică
individuală. Fiecare face speculaţii, pornind de la subiecte teologice şi duhovniceşti, până într-atât
încât se ajunge la o mare confuzie. Cum aţi ajuns la această concluzie ?
Cum am ajuns la concluzia că Ortodoxia este un tratament vindecător
- Da, sunt într-adevăr dator cu nişte explicaţii. Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgit
de moralismul ce precumpănea la mulţi creştini. Şi când spun moralism, nu înţeleg nicidecum
moralitatea - pe care o respect, căci până şi trupul trebuie sfinţit şi curăţit; ci înţeleg mentalitatea
conform căreia trebuie să vedem toate lucrurile în chip exterior şi trupesc. Fariseii din vremea
Mântuitorului aveau principii morale şi idei de acest fel; totuşi n-au fost în stare să-L primească pe
Hristos. Chiar şi acum mă întristez la gândul că în Biserică precumpănesc atâtea concepţii diferite.
Mulţi teologi expun o anume învăţătură a lui Hristos sau a Sfinţilor Părinţi şi, fără a avea experiere
personală, dau propria analiză. Apar astfel concepte care de fapt „ucid" omul şi chiar viaţa însăşi.
Fiind eu însumi un om al vremii mele, a trebuit uneori să fac faţă unei asemenea situaţii.
6