Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

) Conştientizarea bolii
Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel
cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu
boala duhovnicească. Din nefericire, trăim vremuri în care cel mai mare păcat este necunoaşterea
stării noastre, ba chiar simţământul mulţumirii de sine pe care îl avem.
Ne credem sănătoşi lăuntric, credem că nu avem nevoie de nimeni.
- Îngăduiţi-mi să vă întrerup, spuse Vasile. Vorbiţi despre conştientizarea bolii duhovniceşti,
iar mai devreme aţi spus că boala este orbirea minţii. Atunci cum ne putem da seama că suferim de
această boală, adică de orbirea şi întunecarea minţii? Aţi dat exemplul bolii trupeşti; dar în cazul ei
simţim durerea şi căutăm de îndată un doctor. Însă când este vorba de minte, cum să ne dăm seama
că suntem bolnavi, dacă nu simţim nici o durere?
- Este o întrebare pe care o socotesc a fi vlăstarul vremii noastre. Şi mă voi explica. Am fost
învăţaţi că viaţa duhovnicească înseamnă a ne cerceta virtuţile, încă de la o vârstă fragedă am învăţat
că trebuie să ne punem zilnic note în ceea ce priveşte virtuţile şi faptele noastre bune. De fapt, acesta
este pietism. Noi, ortodocşii, nu ne uităm la virtuţile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmărim
să ne tămăduim de patimi. Ne străduim să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se
supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtuţile care sunt roadă Duhului
Sfânt. Deci, dacă nu suntem conştienţi de boala pricinuită nouă de patimi, de confuzia generată de
raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de
imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai
Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine,
simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt oglindă
duhovnicească. Cercetând vieţile şi învăţătura lor, ajungem să vedem starea noastră jalnică. Aflând
muceniciile sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de
nevoinţă a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră duhovnicească.
Mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea
harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Când vorbim de vederea
Luminii necreate, înţelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu îngăduie omului să vadă harul
Său ca Lumină. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea.
Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi
deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul trupesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui
Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe a plânge. Întâia atingere a harului dumnezeiesc e simţită,
aşa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cât este mai puternic focul, cu
atât mai mult se preface în Lumină necreată. Adânca şi deplina pocăinţă arată că vremea harului lui
Dumnezeu a venit. Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească:
eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă,
când ajungem să zicem ca ucenicii care călătoreau spre Emaus: „Noi nădăjduiam că acela este cel ce
va să izbăvească pre Israil" (Luca 24, 21), vom fi în stare să-L vedem pe Hristos şi să căutăm viaţa
cea nouă pe care Hristos o dă. Eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o
fundătură. Atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea
lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre
duhovniceşti. Dacă mai adăugăm şi alte mijloace celor pomenite până aici, putem deschide calea
mântuirii. Adică, dacă începem să spunem rugăciunea lui Iisus - Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul - de multe ori şi cu rânduială, la vreme anume, dar şi în
toată vremea, atunci rugăciunea sparge zidul amăgirii de sine, dezvăluind toată nimicnicia.
- Vorbiţi de rugăciune, de venirea harului, citirea Scripturilor şi, în general, de învăţăturile
sfinţilor. Totuşi cum poate cineva să fie conştient de boala sa dacă nu cunoaşte aceste căi ? Şi, mai
ales, dacă nu cugetă aşa cum se cuvine la învăţăturile şi vieţile sfinţilor? Chiar dacă reuşeşte să
ajungă cândva la conştientizarea bolii sale duhovniceşti, cine îl îndrumă? Este de ajuns cititul ? -
întrebă Irina.
- Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie" (1
Tim. 2, 4). Şi deoarece voieşte ca fiecare să se mântuiască, El făureşte împrejurări prielnice. Unul
29