Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

Privind astfel, dacă cercetăm Ortodoxia în comparaţie cu denominaţiunea Latină (Catolică -
n.red.) şi cea Protestantă, vedem de îndată deosebirea. Protestanţii nu au nici un fel de tratament de
vindecare. Ei socotesc că atâta vreme cât cred în Dumnezeu, se pot mântui. Însă aşa cum am arătat
deja, credinţa desăvârşită şi care îl mântuieşte pe om este cea întemeiată pe vederea dumnezeiască, ce
presupune curăţirea inimii. Iar aceasta se dobândeşte primind credinţa începătoare, care se arată prin
lucrările pocăinţei; iar lucrările pocăinţei sunt toate câte ajută la vindecarea omului. Deci protestanţii
nu ajung la un tratament vindecător. Metoda de vindecare a latinilor nu este la fel de completă
precum cea ortodoxă. Faptul că au ajuns să vorbească despre Filioque este rezultatul slăbiciunii lor în
stabilirea legăturii între persoană şi societate. Astfel, ei nu disting însuşirile personale, care sunt
nenaşterea Tatălui, naşterea Fiului şi purcederea Sfântului Duh. Tatăl este cauza zămislirii Fiului şi a
purcederii Duhului Sfânt. Această slăbiciune şi nereuşită în privinţa exprimării dogmei treimice arată
inexistenţa experierii şi descoperii dumnezeieşti. Căci acolo unde este vedere a lui Dumnezeu, există
şi formulare dogmatică limpede.
De pildă, ucenicii lui Hristos pe Muntele Taborului au văzut slava lui Hristos. În acelaşi timp,
au auzit în chip neauzit şi glasul Tatălui - „Acesta este Fiul Meu cel iubit" - şi au văzut venirea
Duhului Sfânt în nor.
Cum spune Sfântul Grigorie Palama, norul este prezenţa Duhului Sfânt. Aşadar, ucenicii lui
Hristos au dobândit cunoaşterea Dumnezeului Treimic prin vedere şi descoperire dumnezeiască. Lor
li s-a descoperit că Dumnezeu este o singură Fiinţă şi trei Ipostasuri. Este ceea ce învaţă şi Sfântul
Simeon Noul Teolog care, în imnele sale, susţine de mai multe ori că, în timpul vederii luminii celei
necreate, omul îndumnezeit primeşte Descoperirea Dumnezeului Treimic. Sfinţii în contemplaţie nu
confundă însuşirile ipostatice.
Faptul că tradiţia latină a ajuns să confunde însuşirile ipostatice şi învaţă că Sfântul Duh
purcede fiinţial şi de la Fiul arată neexistenţa unei teologii trăite nemijlocit. De asemenea, faptul că a
ajuns până acolo încât să vorbească despre un har din zidire, înseamnă că nu a avut parte de
experierea harului lui Dumnezeu. Căci, atunci când omul ajunge la experierea lui Dumnezeu, îşi dă
foarte bine seama că harul este nezidit. întrucât nu au ajuns la această trăire, este vădit că nu pot avea
o metodă de vindecare adecvată. Şi, într-adevăr, în tradiţia latină meşteşugul acesta al vindecării - pe
care îl aflăm în Ortodoxie - nu există. Nu se vorbeşte despre minte (nous)*; raţiunea nu este
deosebită de minte; întunecarea minţii nu este socotită o boală şi nici luminarea ei nu înseamnă
revenirea la starea dintâi. Multe texte latine, foarte răspândite, sunt sentimentale, epuizându-se întrun
moralism sterp; în Biserica Ortodoxă există însă o puternică tradiţie privitoare la aceste probleme,
ceea ce arată adevărata sa metodă de vindecare.
* Cuvântul nous are felurite accepţii în învăţătura patristică. El se referă fie la suflet, fie la
inimă, fie chiar la energia sufletului, însă nous este, în primul rând, ochiul sufletului, partea cea mai
curată a sufletului, atenţia cea mai înaltă. Se mai numeşte şi energie noetică (mintală), clar nu se
identifică cu raţiunea (logos).
O credinţă îşi dovedeşte autenticitatea tocmai prin urmările ei vindecătoare. Dacă
tămăduieşte, este o credinţă adevărată; dacă nu, nu este adevărată. Aceasta se aplică şi ştiinţei
medicale. Doctorul adevărat este acela care ştie cum să tămăduiască şi aduce vindecarea; şarlatanul
nu poate aduce vindecare. La fel este şi cu sufletul. Din această pricină cred că deosebirea Predaniei
ortodoxe atât de cea latină, cât şi de confesiunile protestante se vede mai întâi în felul tămăduirii.
Deosebirea în tămăduire este urmarea deosebirilor dogmatice. Dogmele nu sunt filozofie; şi nici
teologia nu este filozofie.
Teologia nu este filozofie
- Ştiţi, mă întrerupse Athanasie, m-am ocupat mult de filozofie. Am citit o mulţime de cărţi
despre aceste lucruri şi am văzut că creştinismul a avut multă legătură cu filozofia şi a dezvoltat-o
chiar. De exemplu, Sfântul Vasile cel Mare, care a studiat filozofia - la fel ca şi alţi Sfinţi Părinţi - a
dezvoltat şi mai mult filozofia persoanei în vremea sa. Până atunci, persoana fusese un concept
abstract. Din vremea Sfântului Vasile ea a dobândit caracter ontologic. Am citit că, în învăţătura
12