Boala si tamaduirea sufletului in traditia ortodoxa - Tineretul Ortodox

se dezvoltă patimile părţii irascibile a sufletului, adică lăcomia, care este obârşia tuturor păcatelor
trupeşti.
- Ne putem vedea limpede patimile ? Este posibil să ne dăm seama de care patimi suntem
stăpâniţi ?
- Este destul de greu. Unele patimi, precum mânia, sunt uşor de aflat. Însă sunt şi patimi care
nu sunt uşor de descoperit, deoarece sunt acoperite de aparente virtuţi. De pildă, patima iubirii de
desfătare poate fi ascunsă de o părută înfăţişare a dragostei. Pretindem că iubim cu adevărat pe
cineva, însă sub această părută dragoste se poate ascunde o patimă îngrozitoare. De multe ori lăcomia
zace îndărătul virtuţii râvnei, iar trufia se ascunde îndărătul tăcerii. De aceea este nevoie de un
duhovnic cu discernământ şi încercat, spre a putea deosebi patimile noastre, astfel încât să putem
lupta împotriva lor şi să ne străduim întru vindecare.
- Tocmai aici ajungem la un punct interesant, spuse Părintele Filip. Căci, aşa cum bolnavului
nu îi este de ajuns să-şi cunoască boala, ci trebuie să purceadă la tămăduirea ei, acelaşi lucru este
valabil şi pentru patimi - atât cele trupeşti, cât şi cele sufleteşti. Am dori deci să ne descrieţi
meşteşugul tămădurii lor.
- Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi
ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Aşadar, prezentarea subiectului într-o convorbire nu este
un lucru uşor. Totuşi pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez
că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne tămăduiască de stările demonice ale patimilor.
a) Un principiu general spune că tămăduirea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci
preschimbarea lor. Întrucât patimile sunt mişcarea energiilor sufletului împotriva firii, ele trebuie
făcute să se mişte potrivit cu firea. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am
întors-o spre cele zidite. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către
Dumnezeu. Ea trebuie să se facă „patimă despă-timită". Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.
b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin energia lui Dumnezeu, dar şi cu
împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.
c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei.
Dăm mare însemnătate şi întâietate acestui lucru. Ştim din experienţa personală că spovedania - mai
ales spovedania curată - îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de
multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei,
este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.
d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele
duhovnicesc. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nul
lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care
poate fi maica celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le tămăduim şi pe celelalte.
e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o
lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Părinţii spun că, dacă avem o
fiară sălbatică în cuşcă şi nu o hrănim în fiecare zi, ea se îmbolnăveşte şi moare. Aşa facem şi cu
patimile. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi pricinile care le aţâţă.
f) La început ne luptăm să curmăm patimile lucrătoare. Când spunem patimi lucrătoare
înţelegem acele patimi care încearcă să se vădească în afară. De pildă, cineva este stăpânit de patima
mâniei. Mai întâi, când simte mânie, încearcă să nu o vădească şi face aceasta o bucată de vreme.
Chiar şi acest fapt este o treaptă a despătimirii; iar când reuşeşte, încearcă să nu mai simtă mânia nici
în inima sa. În continuare, urmăreşte s-o preschimbe în urare a păcatului, dar şi în dragoste adevărată,
nepătimaşă, faţă de oamenii care îl amărăsc.
g) Cultivăm virtuţile corespunzătoare. Luptăm împotriva mândriei atunci când încercăm să
trăim în smerenie.
h) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi
aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima
mâniei; unul se poate tămădui prin isihie, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat,
aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un tămăduitor
48