ESEUOPERA ŞI PERSONALITATEA LUI M. EMINESCUREFLECTATE ÎN PRESĂConstantinDobrescuConstantin Dobrescu, Carmen Băjenaru(urmare din numărul anterior)În articolul „În amintirea luiEminescu” semnat de N. Iorga şi publicatîn „Neamul Românesc” din1 iulie 1909 dedicat „comemorăriia douăzeci de ani de la moartealui Eminescu” istoricul arată că„Eminescu primise înrâurirea luiBolintineanu” precum şi faptul că„lectura celor mai frumoase poeziiale lui Eminescu la Junimea nu eraîntovărăşită de acea evlavioasă atenţie,care ar fi făcut bine unui sufletaşa de delicat , ci cu observaţii criticejignitoare, cu glume grosolane,cu râsete inconştiente, care toate îşiaflau scusa în ale scrisului lui Eminescu. Acesta deplin conştient de valoareaoperei sale şi de îndreptăţirea unui grai format dincitirea întrgii noastre literaturi şi din ascultarea Românilorde pretutindeni, respingea cu răceală hotărâtă propunerilede schimbare, lăsând cel mult ca ele să se facă fărăştiinţa lui, de obişnuitul redactor-corector al foii.”N. Iorga aminteşte că l-a cunoscut pe Eminescu învremea când, în 1886, era elev de liceu la Botoşani, iarpoetul îi părea „un om greoi, gras, cu mustăţile rase, răuîmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firelede păr de pe faţă şi apuca de turnire pe femeile care-iplăceau”.În 1887 se agravează starea de sănătate a luiEminescu şi va fi internat în ospiciul de alienaţi de laMânăstirea Neamţ, unde la 2 februarie va fi vizitat deKirileanu împreună cu V.G. Morţun. Vizita lor a fost însoţităde „un curcubeu frumos înspre răsărit.”Eminescu era un om cu o fire dezordonată, un boemincorigibil, un trai liniştit îl tulbura multă vreme, ca o povarăde care cu orice preţ voia să scape.Chiar din copilărie arăta că nu se împăca cu viaţaordonată, părinţii lui veşnic îl găseau adormit pe maldăreleproaspete de fân cosit din Ipoteşti. Nici Maiorescu nuputea să-l convingă că viaţa pe care o duce îi ruineazăsănătatea.O singură fiinţă avea o înrâurire asupra sa şi a pututsă învingă aceste defecte naturale ale lui Eminescu îndrumându-lşi reuşind până la un punct să-i sistematizezetraiul. Aceasta era Veronica Micle, femeia de caracterde care Eminescu ascultase cu sfinţenie de toate sfaturilebune ce i le-a dat. Veronica Micle pe care Eminescu ocunoscuse la Viena în 1872 a fost practic muza care ainspirat geniul poetic al acestuia.Cel mai de seamă poet gânditor al neamului nostrumort în condiţiuni de un tragism de neuitat, după ce trăisescurta dar furtunoasa viaţă care i se cunoaşte. Eminescureprezintă un punct culminant nu numai în poeziaromânească dar mai ales şi un simbol al aspiraţiilornoastre naţionale.Citind ceea ce s-a scris despre Eminescu imediatdupă dispariţia sa constatăm că au existat în genere maitoate opiniile „de bază” exprimate mult mai pe larg în studii,de-a lungul unui veac de „eminescologie” creându-seo imensă literatură critică. În general se menţin cele douăconcepţii fundamentale şi „iniţiale”, Maiorescu - Gherea,înfruntându-se mai mult sau mai puţin polemic, pe diversetonuri şi variaţiuni.La un an şi ceva de la moartea poetului, apare laBucureşti, un „diar comemorativ” Eminescu (Tipografia„Românului” CA Rosetti). Sunt publicate aici poeziileGlossa, Melancolie, Doină, Mai am un singur dor, (Sonet).Texte omagiale vor semna B.P. Haşdeu, Titu Maiorescu,I.L. Caragiale.Haşdeu publica necrologul Eminescu (scris în 1889)pentru care alesese drept Motto versuri adecvate din„Chevalerie” de Iulia Haşdeu: „ ..., et souvent je regrette9058 www.oglinda<strong>literara</strong>.ro/ D’etre nee en des temps un peu trop raffines / Ou l’ontrouve l’honneur et l’amour srannes / Et dans lesquelsun feu peut seul etre poete.” Când află de moartea luiEminescu, Haşdeu amână apariţia publicaţiei „Revistanouă” cu câteva zile pentru a scrie o pagină „în onoareaaceluia care face onoare ţării sale.” Gestul este grăitorpentru puterea cu care intrase Eminescu încă din timpulvieţii în conştiinţa marilor spirite ale vremii. Haşdeu consideracă cel mai mare merit al lui Eminescu este acela„de a fi introdus în poezia românească adevărata artă caformă, în locul acelei uşoare ciripiri de mai înainte, careera foarte igienică pentru poet şi pentru cititor, scutindu-ldeopotrivă pe unul şi pe celălalt de orice bătaie de cap şide inimă.”Putem afirma că Eminescu a fost un miracol căci nualtfel poate fi numit „fulgerul lung încremenit” proiectatpeste „a veacurilor turmă” de zodiile ipoteştene ale geniuluivalah se înfăţişează în atât de urieşeasca nemăsurarebicisnicei înţelegeri de rând încât poate niciodată pe deplinpătruns şi tălmăcit.Vraja de mistică rezonantă pe care dăltuitorul divinelorarmonii, maharajahul rimelor româneşti şi făurarulpe de rost ştiutor obsedantelor incantaţii stăruie s-o exerciteasupra tuturor adulmecătorilor de vis e covârşitoare.Pentru unii Eminescu este acest Stradivarius alpoeziei româneşti care şi-a construit propria-i vioarăfermecată cu mijloace pe care profanii le pot dibuiîn aceeaşi măsură în care pot potdezlega taina lutierului din Cremona. Eminescu a ridicatarta românească până la acel nivel de universalitate,care singur este vrednic de a impune în ochii străinătăţiiprestigiul unui popor, ale cărui puteri de creaţie spiritualăîşi cer drepturile la recunoaştere.Eminescu nu s-a mulţumit să găsească numai „simbolurimelodice” după cum bine observă auzul fin de poetal lui Nichifor Crainic. Ci părintele Luceafărului şi al luiCălin şi-a zămislit cu sânge şi sudoare şi strunele şi arcuşulşi tăbliile şi gâtul şi cutia de rezonanţă a torentelorşi surdina de argint a semitonurilor. Se spune că limbaromână n-are nici un dialect. Nu-i adevărat. Avem un dialectdumnezeesc inimitabil cu neputinţă de coborât înuliţa priceperii pigmee: dialectul EMINESCU.Eminescu poetul naţiunii române a fost totodată unadevărat şi complex om de cultură şi iubitor de ţară. Ascris presă nu numai din necesităţi materiale ale traiuluizilnic, ci în primul rând deoarece a simţit nevoia unui dialogcu conaţionalii săi, la care poetul ajungea poate maigreu.Nota caracteristică a scrierilor economice, politiceşi sociale ale lui Eminescu este naţionalismulintegral. Bogata cultură a lui Eminescu filozofică, istoricăşi literară îndeosebi şi mai ales ascuţita sa sensibilitatenu-i îngăduia să rămână străin de problemele grave alesocietăţii. Eminescu nu era deloc profan în problemeleeconomice ale timpului. Este o simplă întâmplare oare căEminescu cel mai mare poet al neamului este şi teoreticianulconcepţiei naţionaliste în politică şi economie?Lucrul este normal deoarece Eminescu este copilulsecolului al XIX-lea , secolul naţionalităţilor. El a trăit afost educat şi a creat în atmosfera naţionalistă a aceluisecol. Era vremea când se puneau bazele statului naţionalromân la 1859, se obţinea independenţa la 1877, se făceaun pas înainte pe calea desăvârşirii unităţii naţionale prinalipirea Dobrogei la 1878, vremea în care cele 36 stategermane se uneau prin actele succesive din 1864, 1866,1871, vremea când Italia se constituia ca stat naţionallichidând fărâmiţarea politică anterioară în opt state –1859, 1866, 1870, vremea în care popoarele din Imperiilemultinaţionale Austro-Ungaria, otoman şi ţarist inclusivromânii luptau pentru a se elibera de sub dominaţia străinăşi a-şi constitui sau desăvârşi propriile state naţionalecu sprijinul şi urmând modelul occidental al epocii.(continuare în nr. viitor)
Eugenia RadaIoniTAPOEZIEPaula-DianaHANDRAPETRACHEPLOPEANULa moarăŢaţa Gherghinamăcina la moara dinvale,la moara cu pietre,opincile lăsând urmepe ierburile ninse.Ţaţa Gherghina creşteapâineaîn postava veche,de sărbători plămădea colindeţi,nucile le împrăştia cu merela fete, la băieţi.Purtau pieptare cu floriţaţa Ioana şi leica Opriţa.Bucată de colindÎngerii scutură aripileîn flori de zăpadă,sunetul clopotelorpreling argintul.E moşul din basme.bate la uşă Crăciunul.Zânele învârt hore nebunebolţile râd din iubirese naşte divinul.Câteva rânduriNu pot copia copitele zimbruluiÎn lava incandescentă,Nici ţărmul florilorUnde zânele sunt la ele acasăChiar dacă sub roata constrângeriiS-ar dilata timpul,Dreptatea rămâne un dar preţiosDucând înainte toate speranţele lumiiNu pot să râd sub masa făţărniciei,Să arăt puritatea cristalului,Când puroiul este în coacere,Ar fi, ar fi prea de tot.Dintr-o privireAmuţise timpulCând suliţele iernii străpungeauCarnea pământuluiÎn schimb gândurile rămâneau trezeÎn zidirile somnului,Legănând rădăcinile şi trupurileSub salba argintuluiDe vină era invizibilulCare tăia bucăţi de păcatTransformând lent florile-n cenuşăLa cântatul cocoşilorÎntr-un colţ, steaua polarăPrivea răvăşită.De ale muierilorŢaţa FloareaDa-n bobi pe la chindie,Unul din doi, patruzeci şi patru,Zăbavă-n casă…Ilie din Dealul ăl Mare,Scuipa în sân prin capul viilor,Lua pălăria şi-o trântea de pământ,„Feriţi-vă are coastă de drac”!Stabiliseră o relaţie Floarea cu Ilie,O dibuise şi popa,Dar cine să dea la găini şi la porci,Aşa-i dragostea…Asta făcea şi Dada cu ion al lui StanPe înserat, venea cu litruţa de ţuicăLa ţaţa Floarea…CA PIATRAPREŢIOASĂPovaţa ta de aur, capiatra preţioasăÎmi luminează drumulurmat odinioarăCu vorbele pornite dininima duioasăEu din povaţa-ţi sfântă făcut-am ocomoară.Din sfatul tău, cuvântul azi prinderădăcinăE curcubeu şi punte-ntre ceaţă şi seninDin slove îmi cresc aripi zburând cătreluminăPovaţa-n flori de suflet pecete-i pe destin.LA POARTA BUNICILORGândurile-mi bat şi visurile batLa meleagul cel sfânt, bunicii din satCând alerg fericită, eternul ecouAl tărâmului vechi prin timpul cel nou.Degetele-mi bat şi vremurile batLa poarta învechită a casei din satCu inima-mi plină sub streşini brumatePereţii albiţi de colbul vremii scuturate.Paşii îmi bat şi anotimpurile batPrin curtea sfinţită de linişte-n satMă aşteaptă padurea şi un tainic izvorDin care-mi iau tainic, al copilăriei fior.AŞTEAPTĂ-MĂ, CĂSUŢA MEA!Aşteaptă-mă, căsuţa mea frumoasăCu îngerii ţesând lumină purăPictând pe roata vremii de mătasăComori pierdute-n timp, uitate-n zgură..Aşteaptă-mă cu poarta larg deschisăCu blândul tău surâs înscris în mineAşteaptă-mă cu dragostea promisăŞi lasă-mi paşii în plutiri divine.Aşteaptă-mă, când umede ecouriDistilă gânduri, roua de sub genePetale ce se scutur’ pe rondouriCu flori de suflet veşnice, perene.Aşteaptă-mă sub streşina ce-ţi plângeCu lacrime cereşti în miez de noapteCând nesfârşirea timpului mă strângeÎn vise dragi şi în parfum de şoapte...Aşteaptă-mă, de-i ploaie sau furtunăDe-i soare blând sau stelele-s de gheaţăEu nu te las, mi-eşti datină străbunăAlintul, dorul, cântul ce-mi dă viaţă!Chiar dac-ar fi să ratăcesc prin lumeŢi-aud chemarea-n murmur de verbineCăsuţa mea, mi-eşti sfântă rugăciuneAşteaptă-mă, mereu mă-ntorc la tine!www.oglinda<strong>literara</strong>.ro***De-ar fi să-ncep, cândtotul se sfârșește,să-nvăț o buche, cândtotul e-nvățat,s-aud, când doartăcerea spre cer s-aînălțat,să mă ridic, cândlumea-și prăbușeștepicioarele de lut, prinse-n adâncnoroi…De-ar fi să fac, când toate sunt făcute,să plec la drum, când toate-acele rutemă-ntorc din nou, la primul zbor din roiși să doresc, când toată lumea poate…De-ar fi să văd, când toți ceilalți suntorbi,să mă trezesc, când adormite-s toateși trilul să-mi ascut, în croncănit decorbi,să nasc un gând, când vorbele-snebune……Atunci, numai atunci, aș ști că pestedunenu vor pluti zadarnic, falange ce-ors-adunemisterul meu banal, amestecat înrune.***Mâneca era ruptă la cotși-au trecut multe zile prin măștile ei…Femeia ghicea ca-ntr-un joc de tarot,în firele pânzei de in japonezși pleca pentru scurte răstimpuri înlume cu ei,cu bărbații din lună veniți să se-mbrace,neștiind că doar eu rămân să visezla fostele ei hanorace.Visele mele-s împănate cu ațe,femeile lor sunt una cu ele;mă trezesc într-un vis și visez că sunttreaz,iar pupila mi-i plină cu scame din celece-așteaptă din nou să agațe,neștiuta amantă a calului breaz,s-o aducă din nou alături de mine dinstradă.Bărbații din lună-s plecați la paradă,se preumblă-mbrăcați în costume diniută;ea, și-a pus hanoracul din in,a cârpit mâneca ruptă în iubirea trecutăși-a ghicit mai departe în vin.9059