Ştefania Oproescu - Oglinda literara

EVALUĂRIAforismele lui Gr.VieruUn aforism este o sintetizare aesenţialului în frumos şi a frumosuluiîn esenţial. Dacă vom privi frumosul castare a lucrului în sine îmbrăcat într-ocămaşă estetizată de felul de a fi allui, atunci nu este greu să înţelegemde ce aforismul este o sintetizare aesenţialului în fenomene, în urma căruifapt expresia aforistică capătă o formăpe cât de perfectă, pe atât de organicstructurată ca conţinut, formă şi sens.Aforismul se naşte la apogeulunui raţionament înalt care separăPetru Ababiifrumosul în înţelepciune şi lucruri, aşacum nectarul unei flori separă esenţeleparfumate din petalele coroanei salecolorate. Uneori aforismul poate combina într-un cromatismmetaforic şi sensurile negative ale celor ce se petrec în interiorulfenomenelor. El poate apărea spontan în culmea unei sclipiride conştiinţă, dar poate în acelaşi timp să se construiască pascu pas, timp cu timp, treaptă cu treaptă, ca apoi în urma uneiacumulări de cunoştinţe să răzbată spre lumină într-o formulăoptimă la o răbufnire inspirată a cugetului.Oricum, aforismul este o ţesătură fină, dar impregnatăcu o substanţă dură diamantică, numită înţelepciune.Pe bună dreptate M. Dolgan afirmă în genericul său “Şi oantologie de duminică, poate genera probleme de toate zilele”:“Aforismele au un statut foarte riguros. El nu suportă cuvinteîn plus, prolexitatea în genere, explicaţiile inutile, zicerileaproximative sau relative”.(Literatura şi Arta, 24.07. 2003)Referindu-se la unele gânduri şi meditaţii ale poetului,M. Dolgan remarcă faptul că acestea sunt însoţite de micicomentarii, lucru neadmis într-un astfel de gen al scrisului.Puţini ingenioşi ai artei scrisului vom găsi ca într-untimp egal cu o viaţă (sau nici cu aceasta) să producă atâtaînţelepciune concentrară şi formulată în expresii lapidare deo splendoare atât de orbitoare. Să recunoaştem că Gr. Vierua fost unul dintre puţinii poeţi contemporani autohtoni (şi nunumai) capabil de o astfel de performanţă. Însăşi creaţia sa(toată poezia sa) este un aforism al vieţii trecut prin trăire,simţire şi cugetare. Unele din poeziile sale cele mai scurte şicele mai inspirate se apropie mult de materia unor aforismetipice adevărate. Le putem numi poezii - aforisme.„Frate, / am văzut ţări bogate / în care–aş fi rămas /la felde sărac, / /Frate, e plină lumea de punţi / pe care trebuie săle treci / înfrăţindu-te cu dracul / /Frate, / eu pot muri oricând,/ dar nu şi oriunde / /Eu nu pot muri / decât cu chipul răsfrânt/ în acest geniu al ierbii / care e roua”.Aforismele lui Gr. Vieru conţin în ele tot atâta înţelepciuneluminoasă şi tot atâta „substanţă” spirituală ca oricare aforismontologic (o accepţie condiţionată) creat de timpul fiinţial uman.Dacă aforismele istorice (ontologice) au fost şi sunt selectateîn mod academic după principiul inspiraţiei inedite a cugetuluişi spiritului uman, şi date cunoaşterii, acest fapt nu înseamnănici pe de parte că aceleaşi capacităţi umane în materie deînţelepciune nu au produs aforisme ce reflectă partea opusă -cea negativă a lucrurilor. Este o viziune netradiţională vis-a-visde conceptul cunoscut al noţiunii de aforism.Căci, nu putem nega că expresiile verbale apărute înculmea unor concentrări de gândire de sens opus aspectelorpozitive ale vieţii nu ar fi produsele aceleiaşi înţelepciuni aleomului. Oricât nu si-ar dori-o, el nu va putea delimita definitivaceste două sensuri opuse ale fenomenului existenţial –frumosul şi urâtul ca adevăruri reale.Şi dacă Gr. Vieru şi-a permis să aducă în prim - plan şipartea negativă a vieţii, atunci a făcut-o pentru a arăta şi faţaei respingătoare vis-a-vis de cea atrăgătoare, astfel acutizândpână la incisivitate sensibilitatea omului în ambele spectreale simţirii sale (spectrul frumosului şi spectrul urâtului),impus fiind de această situaţie să-şi aleagă lucrurile pe carele va putea tolera şi pe acelea pe care le va respinge. Dacăaforismele ce reflectează partea negativă a lucrurilor nu auintrat în vocabularul literar al cunoaşterii, atunci nicidecumşi în vocabularul neacademic. Or, de la M. Eminescu până laGr. Vieru timpul nu a suprimat răul (urâtul), ci dimpotrivă, l-aamplificat, cu toate că M. Dolgan îl atenţionează pe poet că“Eminescu în aforismele sale a “ocolit”, “cuvintele indecente,urâte”, considerându-le “greţoase”.M. Dolgan îl încriminează că foloseşte în gândurile, şichiar aforismele sale unele expresii nedorite, atunci când elesunt destinate să ţină locul conţinutului unei cărţi.“Mai constatăm faptul că „corpul” aforismelor, care aumenirea să generalizeze nişte adevăruri absolute pentru toatetimpurile, cuvintele indecente, urâte, obscene nu prea sunt9070 www.oglindaliterara.roindicate, nu prea au “trecere” (oricât de mult ar fi “cerute” decontext)”- spune el.De parcă cuvintele indecente, urâte, obscene, în generaltotul ce exprimă partea negativă a vieţii, nu ar avea menirea“să generalizeze nişte adevăruri” tot “absolute pentru toatetimpurile” – de data aceasta adevăruri absolute negative(adevărul privit ca fenomen în sine).Cuvintele considerate “greţoase” constituie expresiaunui sens al conţinutului real al lucrurilor. Ele exprimă partearespingătoare din Întreg. A recunoaşte la nesfârşit în Întregnumai sensul pozitiv (frumosul) înseamnă, în cele din urmă,a pierde simţul realităţii, a pierde senzaţia neliniştitoare aincertitudinii unui adevăr, care poate înşela aşa cum până laurmă poate înşela frumosul, care poleit şi protejat la nesfârşit,poate deveni o banalitate /.butaforie.Urâtul se va respinge singur prin ce are el negativ, princaracterele sale insuportabile, dar întotdeauna în contrapunerecu frumosul.Gr. Vieru contrapune în toată puterea lor de “seducţie”aceşti doi poli opuşi, pentru a ne face mai receptibili faţă desentimentul care se naşte la compararea sensurilor pe carele poartă. Aceasta nu este o intenţie rea-voitoare, dar esteexpresia unei atitudini imbatabile faţă de realităţi, o exprimareclară în fapt a pătrunderii profunde a esenţelor controversateale lor, o trăire în suferinţă a poziţiei sale ireconciliabile faţăde urât – toate exponente ale unui spirit născut nu dintr-opoziţie conciliatoare faţă de el, dar dintr-o atitudine activă şineâmpăcată.Este o certitudine care defineşte pe omul Gr. Vieru. Ceeace trebuie să facă pe om implacabil este anume acel fioral neânduplecării, care se naşte la sesizarea faptului în sine- a ferocităţii “greţos”-ului în contrast cu feericul din sublim(frumos). Or, “Nişte gânduri” ale lui Gr. Vieru, în contrast cuacele “neajunsuri” pe care i le găseşte M. Dolgan, îşi îndeplinescpe deplin această funcţie. Cu cât mai vizibile şi mai reliefatevor fi trăsăturile grimaselor aşa - ziselor cuvinte “apoetice”din aforismele lui Gr. Vieru, cu atât mai drastică va fi poziţiacititorului faţă de urât şi cu atât mai puternică va fi tentaţia luide a-l respinge din realitate.Poetul parcă spune: - „Priveşte, simte, fii sensibil şi decide– iată frumosul şi opusul lui - urâtul”.El contrapune cuvintelor:“cerul”, “fereastră”, “geamul,” “biserica”, “şcoala”, “copil”,“Basarabia”, “plug”, “bravadă”, “ghiocel”, “miros”, “poezie”,“iarbă” cu o durere aproape convulsivă (cu mare părere derău) inevitabilele şi “nesimţitele”: “împuţit”, “mârlănie”,“putoroşenie”, “curvă”, “găinaţ”, “râie”, “maţe”, “greaţă” etc.Este evident că el nu şi-a permis cu uşurinţă folosireaacestor cuvinte. Astfel, poetul le impune să se excludă,răstignindu-se singure pe stâlpul “nesimţitei” lor “îndrăzneli”de a exista. Or, Gr. Vieru a fost omul care a privit lucrurilecu un realism de invidiat o dată ce a avut curajul să ataceadevărul aşa cum este, folosind cuvintele cele mai indecentecare îl exprimă. Astfel el devine necruţător cu acest “urât”,demascându-i natura negativă, dar şi cu sine prin neteama dea fi acuzat de lipsă de naturaleţe.Prin aforismele şi gândurile sale poetul parcă ne spune:- “Priviţi! Iată frumosul dar şi urâtul în esenţa lor: Nu vii silă sămai toleraţi urâtul?”Este o deschidere pe care el nu poate să o ascundă, săo acopere cu o pulbere cosmetică. Ea exprimă neâmpăcareacu acest “greţos”, cu aceste “maţe” porcoase ale omului, cu“mârlănia” şi “găinaţul” la propriu şi la figurat pe care acestaîl lasă în urma activităţii de zi cu zi. Gr. Vieru nu ar fi fost eldacă nu ar fi atât de tăios şi atât de incisiv. Aceasta nu esteo “delectare”, ci un protest în primul rând faţă de cea ce esteantipatic - stare care nu poate altfel să fie depăşită decât prinsinceritate deplină, o sinceritate a cuvântului şi a exprimării, osinceritate a adevărului oricât de neplăcut ar fi el.Gr. Vieru a fost gata întotdeauna să cânte şi săîndumnezeiască frumosul, dar în acelaşi timp şi să combatădrastic urâtul, să-i arate faţa sa “greţoasă”, satanică. Este ostare a sa specifică clădită pe o simţire foarte sensibilă faţa deceea ce conţine omul în sine - şi bun şi rău. Anume aceastăsensibilitate nu i-a permis omului Gr. Vieru să absolutizezeÎntregul numai prin ceea ce are el mai frumos.Deoarece multe din gândurile sale nu sunt aforismeautentice, este şi firesc ca ele să necesite unele explicaţii pecare poetul le-a adaugat acolo unde a crezut că este nevoie.Acest fapt nu minimalizează cu nimic contextul generalal expunerii lor, ci întregeşte într-un fel sensul şi conţinutul pecare el le doreşte ca cititorul să le descopere.Ca şi aforismele, gândurile lui Gr. Vieru extrag adevăruldin cotidian, din care cauză ele sunt expuse plastic, fără nici ourmă de artificializare silită. Aproape că nu vom găsi deosebiriesenţiale dintre un aforism tipic şi un gând, fapt care subliniazăunicitatea aforismelor, dar şi a gândurilor sale adunate subgenericul “Nişte gânduri”. Aforism: “Ghiocelul a scăpat dinghiarele iernii, dar întrebaţi-l unde i-i mirosul”; gând: ”Suntindivizi care nu dorm liniştit decât pe căpătâiul umplut cu penesmulse din aripile privighetorii.”