Ştefania Oproescu - Oglinda literara

post-mortem prima şi ultima sa carte sub îngrijirea meaşi a poetului Ion Gheorghiţă. Datorită acestor doi, în satulSinăuţii de Jos s-a mai născut, după mine, un alt talentextraordinar, Ilie Tudor Zegrea, autor a şase cărţi depoezie. Noi doi suntem membri al Uniunii Scriitorilor dinRomânia, din Ucraina şi Republica Moldova.Tot din satul meu, cu mulţi ani înainte de ’40, s-anăscut cunoscutul poet epigramist George Voievidca, unautor cu zeci de volume, unul dintre cei mai cunoscuţipoeţi din nordul Bucovinei. Ei au fost primii mei învăţătoriliterari, apoi, peste ani, cât am fost la facultate, amfăcut cunoştinţă cu alţi colegi cu care am format acoloun cenaclu. Din el făceau parte, în afară de Zegrea şi demine, poetul aflat acum la Chişinău, Arcadie Suceveanu,Ştefan Hoştiuc, poet şi critic literar, care se află acum laBucureşti, pentru că trebuie să-i apară o carte de criticăliterară, după ce i-a apărut o carte de poezie. Şi mai esteSimion Gociu, redactor şef la ziarul „Concurs” din Cernăuţişi încă unul din marii cărturari pe care îi avem acolo, învârstă de 65 de ani, unul din cei mai buni traducători dinliteraturile rusă şi ucraineană în limba română. Mai avempe Dumitru Covaciuc, un folclorist care a scos mai multeculegeri de folclor din nordul Bucovinei, un prozator,Grigore Gligan, regretatul Grigore Bostan, membru deonoare al Academiei Române, a murit nu de mult.Dumneavoastră cum aţi debutat, domnuleTărâţanu?Eu am debutat cam de multişor,pe la începutul anilor ’70, când îl aveamîncă director pe Vasile Levinski. Eram înclasa a VIII-a şi înainte de a veni la liceulnr. 10 din Cernăuţi, când am publicat îngazete raionale, apoi în ziarul regional„Zările Bucovinei”, şi apoi să mă publicela Chişinău în ziarul „Tineretul Moldovei”,în „Cultura Moldovei”, în „Literatura şiarta”. Târziu de tot am început să publicîn ţară. În „Literatorul” am avut un ciclufrumos, un ciclu frumos împreună cualţi poeţi din nordul Bucovinei. Primacarte mi-a apărut în 1981 şi se numea„Harpele ploii”.Nu era o carte proletcultistă?Nu eraţi tributar realismuluisocialist?Tributar proletcultismului, nu! Dar,să mă ierte Dumnezeu, la noi nu puteasă apară atunci o carte, dacă nu aveao locomotivă în faţă: măcar două-treipoezii care erau o cerinţă pe care ţi-oînainta redactorul cărţii sau edituracare tipărea o carte. Astfel, am şi eu peconştiinţa mea vreo trei copii handicapaţi – nu pot să spuncă nu-s ai mei – am o poezie „Lenin”, am alta „Partidul”şi încă una. Acest gen de poezie trebuia să existe laînceputul cărţii, altfel nu ţi-o publica deloc, deşi în carteerau poeziile din care se subînţelegea altă patrie: cea astrămoşilor mei. Repet, în faţă trebuia să ai locomotivaasta. Astfel de poezii le au pe conştiinţă aproape toţipoeţii şi cei de la noi şi cei din Basarabia. Rar cine areuşit să lipsească din acest malaxor, dar ei s-au născutmai târziu şi au debutat mai târziu. Dar dacă debutai înperioada anilor ’60 – ’70 până la perestroică, erai nevoitsă scrii ori o poezie despre 9 mai, ziua biruinţei, ori unadedicată Constituţiei, ori lui Lenin, ori dedicată mareluipopor rus. Era o cerinţă obligatorie pe care o impuneauorganele noastre de conducere a scriitorilor sau a oricăreipublicaţii, fie ea social-politică sau literară. Noi, neavândîn Bucovina o revistă sau un ziar literar, trimiteam poeziilela publicaţiile social politice. Redactorul şef îţi trimiteao scrisoare prin care îţi solicita să-i trimiţi o paginăconsacrată unor evenimente precum cele expuse deja.Acestor trei copii handicapaţi eu le-am dat naştere, portaceastă ruşine, dar, mă rog, prin tot ce am făcut şi pânăatunci şi de atunci încoace, cred că mi-am spălat aceastăruşine şi apoi, la drept vorbind, nici nu prea ştiam, pentrucă nouă, începând de la grădiniţă, ni se repeta până laobstinaţie, că Lenin e marele deschizător de drumuri,prietenul şi părintele tuturor. Noi am fost educaţi în acestspirit. Noi, de la naştere sugeam această ţâţă leninistă.De-abia mai târziu, în perioada 1990, am aflat cine afost adevăratul Lenin, pentru că părinţii noştri evitausă vorbească despre deportări, se temeau, le era fricăpentru proprii copii şi nu doreau să se implice în vreun felwww.oglindaliterara.roINTERVIUîn decopertarea tragediilor princare am trecut, ca nu cumva ei, copiii, să vorbească ceva,şi astfel să le taie craca de sub picioare, să le închidăcariera.Aţi dus o viaţă nefastă...Părinţii se fereau să vorbească. De abia din ’90 auînceput să vorbească despre tragedia pe care au suportat-oei. Din cauza aceasta, unii dintre noi, chiar credeau sincerîn acele idei ale comunismului, în egalitatea oamenilor,în dreptul la cultură, la învăţătură. Cum spunea chiarprofesorul nostru Vasile Levinski, care a scris poemul„Primăvara planetei pământ”. Şi nu-l puteam acuza. Vărog să mă iertaţi, dar şi aici, în România, a fost imagineamarelui conducător în care au fost implicaţi chiar poeţiremarcabili.Pupincurismul era în floare la noi…Nu numaidecât poeţii făceau acest pupăncurism. Erade multe ori, era un fel de carapace după care te ascundeaipentru a putea spune ceea ce aveai tu de spus. Ca să poţiavea deschidere, intrare la cititor, făceai această concesie,ca, apoi, să poţi combate neregulile, ceea ce voiai de faptsă spui. Era şi asta o tactică. A fost şi alta: aceea princare poeţii s-au închis în sine şi au început să-şi sondezepropriul eu, să nu mai vorbească despre cetate. E destulde complicat. Nu-i putem acuza pe creatori că-ntr-oanumită perioadă a vieţii lor au fost forţaţi la concesiişi inconsecvenţe. E destul de complicatăviaţa fiecărui scriitor şi lucrurile princare trece el pentru a supravieţui. Nu-iputem acuza dacă nu ştii prin ce atrecut el. Unui tânăr care n-a trecut prinnecazurile noastre, care n-a fost băgatîn malaxorul acela, îi este uşor să acuze,să te pună la stâlpul infamiei. Dar presaaceea te apăsa prea tare, te strivea.Dacă ai fi bănuit că starea istoricărespectivă va dispărea, că va dispăreaURSS şi PC care domina, atunci, puteaispune: „Scriu şi las totul în sertar. Peste10-15 ani, poemele mele, opera meava fi înţeleasă”. Dar când la orizont nicimăcar nu se întrezărea schimbarea,când în faţă era zidul, creatorii trebuiausă inducă în eroare cerberii ideologicişi să le sustragă atenţia. Aşa a făcut şiNichita cu metafizica lui.Sunteţi adeptul revizuirii sau aautorevizuirii în literatură?În literatură, fiecare vine curevizuirea lui. Se împarte pe generaţii.Se împarte literatura în diverse curente,fiecare din cei ce vin din urmă, caută să nege generaţiilecare au fost până la ei. E un proces firesc, desigur, aceastăluptă dintre părinţi şi copii, această contradicţie. Eu credînsă că revizuirile se fac de la sine: tot ce e nepoetic,netalentat, dispare de la sine, aşa cum se dărâmă o casăcare nu are fundaţie. Şi, uneori, când apele sunt mari,dacă fundaţia nu e bună, adânc înfiptă în pământul ţării,viiturile murdare o pot disloca. Asta este în literatură. Oadevărată poezie răzbate prin timp.Chiar dacă sunt denigratori…Denigratori au fost şi în timpul vieţii lui Eminescu.Dar timpul a spălat şi strălucirea lui este mai vie. Auapărut şi mai târziu. N-au putut distruge strălucirea.Au apărut denigratori ai lui Nichita. Au venit, s-au duscu coada între picioare şi Nichita a rămas şi rămâne.Gunoiul sau noroiul pe care îl aruncă cineva asupra unuiom de talent, pe o mare valoare, va fi spălat de însuşitimpul. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să trecemnepăsători pe lângă astfel de acte, când sunt atacatevalorile noastre naţionale. Acelor manuale alternativecare sapă la temelia esenţei noastre naţionale, trebuiesă le dăm riposta, pentru că eu cred că în Europa nuintrăm cu clănţăii, ci cu valorile noastre naţionale. Netrage în Europa, ca naţiune, Eminescu şi Nichita. Ne tragacolo Blaga şi Bacovia. Ne trage acolo Sorescu. Ei sunt demult în Europa. Ei s-au integrat de decenii în Europa. Noi,ăştilalţi, urmează să ne integrăm, dacă economia ţării eviguroasă. Pentru că şi acolo n-o să putem concura, săzicem cu Anglia sau Franţa ori Germania. N-o să putemface concurenţă în domeniile higt-tech, dar, vă rog să măiertaţi, în ce priveşte cultura, însă, ne putem cu uşurinţăaşeza alături de ei, prin marii creatori.9073