Ştefania Oproescu - Oglinda literara

CRITICĂ LITERARĂNenuntireaE posibil ca-n zilele noastre scriitorii să-şi întoarcăfaţa (şi/sau penelul) înspre lumea „ce gândea în basmeşi vorbea în poezii”, adică în pilde, conturând un univers,nu neapărat fastuos, ci mai degrabă pilduitor?! Răspunsuleste afirmativ. Şi-un exemplu ni-l oferă Gheorghe AndreiNeagu cu-a sa baladă mitică, Nunta neagră / înţelegândcă omul este o creaţie de esenţă divină care, aflat subprotecţia zeilor atotstăpânitori, a învăţat de la ei abc-ulvieţii. Să iubească, dar să şi urască. Să admire frumosul,dar să fie şi orgolioşi. Să ofere ofrande, dar să fie şi iuţila mânie. Şi-n aşa conjunctură a miticului, omul ar puteacrede că totul i se cuvine.Legănat de cântecul orfic, pentru el iubireaînseamnă înălţare şi împlinire: „Ziua-şi ridicase fruntea /Din pădurea adormită.../ Potopind cu aburi zarea / Printreramuri, cu beteala / Spumei împletită-n ceţuri / Noriidrumuri conturau / Zămislind cărări de visuri”. Iată cumse reface un discurs de tip romantic, făclie întru perfectăşi nestăvilită armonie.Ce sugerează incipitul baladesc din Nunta neagră?,,Pe poteci, se-nalţă vuiet / Izvodit de frunze moi / Cândcu ochii plini de patimi / Mă îndrept spre ea, strigoi...” Iatăprefigurarea unei fantastice poveşti de iubire cu impulsuristranii, pline de suspens. Intuiţie crescândă. „Când scriidespre iubire, sentimentulte invadează, toate iubirile talepierdute tresar (tresaltă), revin în memorie, se infiltreazăfn spiritul, în inima, chiar în trupul tău...” -rosteşte Liviu Antonesei. 2 Şi astfel imaginarulpoetic traversează timpi de falnic vis.Poetul Gheorghe Andrei Neagu va refacepovestea iubirii jertfelnice, după ritualulfolcloric ancestral. Ne amintim de Fata Îngrădina de aur, unde eroul, un zmeu, vasuferi din pricina iubirii neîmpărtăşite şi seva răzbuna pe rivalul său? Ne amintim deLuceafăml eminescian, cu un erou, :fapturăcelestă care, îmbrăcând hlarnidă mitologică,va transpare în dublă ipostază, cunoscânddezamăgirea? Ne amintim de-acel „Crai Cripta,inimă ascunsă”, ,,rigă spân” 3 care e dispussă se smulgă din umbra-mpărăţiei sale pentrua-şi apăra iubirea?Asemenea şi în Nunta neagră, eroul esteo prezenţă enigmatică, un „strigoi” înnobilatde extaz („scăldat de spaime, / Şi cu frunteaîn ţărână”) şi încântare pentru fiinţa iubită: „0 aştept caaltădată, / Să se nască din copaci / Alergând înflorată. /Şi cu b!!ze, ochi de maci / Să aprindă iar pădurea /Ca deatâteaalte ori, /Intr un vals nebun ceresc / Ea zâmbinddin ochi, cu timpul / Mă îndeamnă s-o doresc”. Singuruldetaliu care umbreşte mult aşteptatele clipe de înfiorateîntâlniri „în pragul tainei”, în tainica singurătate, estedespărţirea „de lume”, „de urât şi de blestem’. Prezenţafetei pare o vestală. Momentul dureros este acela al nunţiihărăzite. Fata îşi apără iubirea. Ia iniţiativa: „să fugim!”Dar refuzul lui este dureros de tranşant: ,,A fugi nu secuvine!” Nu vrea şi nu poate-a tulbura „al vremii sacrumers’ (cum rosteşte Hyperion în poemul lui John Keats,Cântul I). Şi cât ar vrea să se supune , bătăii de aripe/ A Timpului!...” 4 Voinţa fetei şi decizia bărbatului iubitcontrastează cu îmbrăţişarea lor ,.;pătimaşă” . O ea- deun angehsm diafan şi-un el (o himeră hominoidă?!),precum un Werther, dominat de-o iubire eterată.Acest moment crucial, de neaşteptată şi dramaticădecizie, ne-aminteşte de o altă capodoperă a literaturiiuniversale: „în astă suferinţă a singurătăţii, cu inimaaceasta tristă şi rănit. m-a apărut Ea, gingaşă şi sfântă,aidoma cum o preoteasa a zubzm sta acolo înainte-mi;ţesută parcă din lumină şi miresme, atât de delicată şispirituală; peste surâsul plin de pace şi bu ăttecerească împărăţeau într-o divină maiestate ochii eiînsflleţiţi , Şi - asemeni unor nourei ce înconjoară aurora,buclele de-aur îi unduiau pe frunte în vântul primăverii”. 5Prezenţa frumoasei fete, departe de cortegiul nupţialce-/ este destinat, alături de un mire impus, confirmădecizia vieţii sale:. , venise să-mi aducă / jerţfa jerţfelorsupreme .. .” Pare-o „ciuta jertfită pe altarul unei căsătoriipe care ea nu o acceptă. Tânăra – „cerească făptură”(Friedrich Holderlin) - aratăprecum o „ planta roşu ca orană” , dar şi mai grav, tăcerea„de gef’ a zeilor. Doar apariţianuntaşilor „lălăind’ - cortegiugălăgios - animă peisajul,înfiorând pădurea. Copacii par„cuprinşi de spaime”, „ardelumea vegetală”. Zbucium şidescumpănire!Cât de multconştientizează acel vălumbros al destinului careveghează asupră-le, strivindvoinţa unei decizii tranşante. Livia CiupercăDeşi se iubesc mai presus defire, cei doi se lasă în voia unui destin implacabil, înlănţuiţide maleficul ce pulsează dinspre exterior: ,,Port în minegândul crud / Şi las vântul să-mi usuce lacrima...” Eipar a spune, precum Hyperion către Bellarmin: ,,Noi nusuntem nimic; ce căutăm e totuf’ . 7 Cei doi îndrăgostiţisunt pregătiţi a se jertfi întru iubire, înfruntând lumea şimentalităţile ei.„Trist, cutremurându-şi clipa, / Dorul şi-a zdrobitaripa” - suferinţă tipic ovidiană. Natura pare tulburată,iar în temple, „zeii stau la sfat”. Petrecerea-i ciudată:,,Mesenii beau din vinul translucid / Curat ca lacrimamireselor jertfite /În clipele când se ucid iubiri”.Cine îmbie? „Ura” şi ,,Păcatuf’ (întrupări diabolice).,,E vinul limpede şi bun /Iar mirele e altuf’ decât cel iubitşi dorit de mireasă.Îndrăzneţ, mirele-şi cere dreptul: un sărutcare pare că ar fi „strivit” însăşi ,,natura”, adicălegile firii. Locul acela înmiresmat de prezenţaiubirii, ce ar fi trebuit să fie o ,;pădure deargint” - ca triumf al iubirii, devine, dintr-odat’,„ca de smoală”, adică o pădure îndoliată. Ceaudecis zeii? Ca el „să piară”.Momentul culminant este prefigurat de„gemetele” pădurii.„Uitând de spaime”, el- să fie un astru-alnopţii? - întrupându-se precum Luceafărul,sparge tăcerile, rostind: ,,Mireasa nunţii odoresc!” Şi-ntr-o clipită, din braţul dreptal mirelui „luceşte lama de cuţit”. O micăsecvenţă de dramă antică.Un gest „nesăbuit” , fireşte. Lama de cuţite arma nechibzuinţei, a laşităţii. Nu se ucidedin iubire. Poţi fi rănit sufleteşte, poţi suferi,dar nu se cade să ucizi. În acest context,merită-a reflecta la ceea ce spunea OmraamMikhael Afvanhov: „Să nu afirmaţi că fiindcă iubiţi oanumită persoană, o distrugeţi. Şi natura pare răvăşită.Blând îşi despleteşte toamna ramurile clătinate-n vânt...Enigmatic peisaj de fiori (pre)romantlCl (amintindu-nede Byron, Novalis, Heine), la care concură „cerul - aceastanu înseamnă iubire, ci un măcel. Iubirea nu se pătează cusânge, ea este mare şi luminoasă...” 8Vizualizăm o contrapunere între planul terestru - celal nuntaşilor (aflaţi în braţele lui Bacchus, iresponsabilisau incapabili să realizeze situaţia), şi planul înaltului -cel stăpânit de zeii care, asemeni ca în tragediile antice,se amestecau în controversele dintre pământeni. Şiastfel, se produce o mutaţie transcedentală: ,,Şi-atunci,la ceas nepotrivit / Lovesc.. .” Şi-o ultimă „ofrandă”, oultimă îmbrăţişare, „în faţa lumii înghe ţate”, a nuntaşilor,,mânaţi de gândul răzbunării” , dornici să „ucidă” un visde iubire.Note:1. Gheorghe Andrei Neagu - Nunta neagră. Ed.Valman, 20/02. Liviu Antonesei - Despre dragoste. Ed. Ars Longa,Iaşi, 2000, p. 1343. Io n Barbu - Riga Cripto şi lapona Enigel4. John Keats- Hyperion, Cântul a l II-lea5. Friedrich Holderlin - Hyperion. Il) Zante. Ed. Inst.Euro pean, 1998, p. 1016. Friedrich Holderlin - Hyperion. IV. Pyrgo în Morea(Hyperion către Melite). Ed. Inst European, 1998, p.136-1377. Friedrich Holderlin - Hyperion. V. Kastri în Parnas.Ed. Inst. Europea n, 1998, p. 1458. Omraa m Mikhael Aivanhov- Râsul înţeleptului ,Ed . Prosveta, 2010, p. 1129096 www.oglindaliterara.ro